Editorial

Unul din aluaturile fundamentale din care Dumnezeu a plamadit lumea si peste care a suflat duhul vietii este piatra. Mai materiala decat apa ori focul, piatra este simbolul perenitatii, al statorniciei si, de ce nu, al caracterului. Iar cand se intalneste cu lemnul, fartatul ei natural cel mai apropiat, privirea si inima se bucura deplin de creatia cea cereasca.

Am ramas dator cu semnalarea aparitiei unui text semnat de chestorul Nelu Pop, maramuresean de-al nostru, de pe la Suciu de Sus, unde se faceau niste blide exceptionale in vremea epocii bronzului. Chestorul Pop, sef al Politiei de frontiera, si-a publicat respectivul text in revista „Migratia si Azilul”, editata de Inspectoratul general pentru Emigrari, din bani publici, adica si din banii mei. De aia imi si permit sa   

Tot aveam impresia ca imi lipseste ceva. Doream sa mananc ceva si nu mi-am dat seama decat in toiul noptii, intr-o zi de vara spre sfarsit, dar mai calduroasa decat cea mai calduroasa zi ce se putea inchipui pe meleagurile astea de poveste. Imi era pofta de lebenita.

„Cu bulevardele sale largi, strajuite de copaci aliniati, si cu cladirile sale in stilul Belle Epoque, Bucurestiul a fost candva cunoscut drept Micul Paris. Azi, capitala Romaniei aminteste mai degraba de Revolutia Franceza”, scria, recent, Patrick Basham, directorul organizatiei de cercetare in domeniul politicilor publice Democracy Institute, intr-un articol din The New York Times.

Au trecut cativa ani de cand, sub pavaza ocrotitoare a „Gazetei”, fac exercitii de cultura si imaginatie in jurul sintagmei „biblioteca de idei”. Acum, a venit randul sa propun si sa-mi propun organizarea unei... Biblioteci a ideilor steinhardtiene! Gandul e ceva mai vechi, dar a primit consistenta si curaj dupa lecturarea „profunda” a volumului lansat recent, „Convorbiri cu Zaharia Sangeorzan si Nicolae   

In urma cu mai multi ani, niste prieteni au insistat sa ma inscriu si eu in clubul lor de scrabble, bune maniere, dictie, elocinta pana la elucubratie (asta ultimul este un cuvant auzit de la un Berkshire sadea), discurs, declamatie fara auscultatie, avioane fara frontiere si viata fara de moarte...

Daca in editorialul saptamanii trecute s-a vorbit despre ascultare si libertate, cred ca cel mai potrivit este sa continuam cu notiunea ascultarii, privita in contextul rolului unei persoane cu o importanta mare in devenirea noastra: duhovnicul.

Stau si ma minunez de cativa ani buni la cantecul nostru de capatai (nu de capatat), care a fost adoptat (sau adaptat?) ca si imn national. Desteapta-te, romane. Televiziunile nationale, posturile de radio de stat, scolile sau institutiile statului il folosesc zilnic. Se canta uneori chiar si in biserici. Ne inclinam in fata solemnitatii momentelor care il insotesc si facem uneori parada cu ocazia intonarii lui.

(partea a saptea)

Celebrele cuvinte, rostite in pragul mortii la 1415, de catre reformatorul protestant praghez Jan Hus, evoca peiorativ „vrednicia” simplitatii populare a unei babute, care, vazand ca acesta urmeaza sa fie ars pe rug, s-a preaharnicit intru numele credintei sa stranga si ea un brat de vreascuri criminale, pentru intetirea focului cel aducator de indreptare vesnica celui cumplit pacatos si dusman al dogmelor bisericesti.

Printre marile victorii obtinute de Generalul Izmana, Gabriel Oprea, este, indiscutabil, faptul ca secretara lui a fost decorata de trei ori. De doua ori a decorat-o Basescu si a treia oara Klaus Iohannis. Neamtul i-a dat de-a dreptul cea mai inalta decoratie, Steaua Romaniei. Pentru care merite nu se stie foarte exact, dar se stie foarte clar ca respectiva nu a luptat in niciun razboi si nici nu s-a remarcat prin nimic pana