Calea, Adevărul şi Viaţa / Ascultarea şi rolul duhovnicului

Dacă în editorialul săptămânii trecute s-a vorbit despre ascultare şi libertate, cred că cel mai potrivit este să continuăm cu noţiunea ascultării, privită în contextul rolului unei persoane cu o importanţă mare în devenirea noastră: duhovnicul.

Ascultarea pare, la prima vedere, o restrângere a libertăţii, ba chiar o anulare a ei. Iar noi ştim că Dumnezeu i-a creat pe toţi oamenii liberi. Este drept, aşadar, ca unii să poruncească, iar alţii să asculte? Nu este aceasta o cădere din rosturile fundamentale ale omului, din libertatea de alegere şi de acţiune pe răspundere proprie? Nu, cu condiţia ca ascultarea să fie liber şi conştient acceptată.

Dar ce presupune această libertate de acceptare? Presupune dorinţa ucenicului de a se desăvârşi, de a se lăsa condus de unul mai înţelept ca el pe căile desăvârşirii, de a se lăsa apărat, învăţat, de a se lăsa eliberat de necurăţiile minţii, spre a face loc în el Sfântului Duh, darurilor Sfântului Duh. Duhovnicul îl învaţă, în primul rând, paza minţii şi darul deosebirii gândurilor şi a duhurilor, discernământul. Dacă mecanismul gândirii, care filtrează ceea ce ne vine prin simţuri, devine precis şi curat, atunci înaintăm în libertatea de a alege binele şi a respinge păcatul. Şi încetul cu încetul devenim cu adevărat stăpâni pe voinţa noastră.

Duhovnicul are în urma sa o lungă experienţă şi multă înţelepciune. Dacă nu o are, nu trebuie ales ca duhovnic. Sfântul Casian Romanul ne spune aceasta cu claritate (vezi Filocalia, vol.I). Condiţia obţinerii de bune rezultate stă, aşadar, în doi factori: în ucenicul care ştie ce vrea şi în duhovnicul care ştie să dea. De aceea nu este uşoară alegerea duhovnicului.

Mult accent trebuie să se pună pe această alegere. Spun aceasta mai ales pentru cei care au posibilitatea de a alege şi despre cei care, dincolo de obişnuita spovedanie – valabilă în faţa oricărui duhovnic, caută şi ceva mai mult, adică lumini de durată pentru orientarea permanentă pentru curăţirea minţii şi către păstrarea cu neîncetare a acestei curăţii.

Chiar şi ascultarea de stareţi sau de mai marele casei în viaţa de familie, deşi este de altă calitate decât cea de duhovnic, şi aceasta trebuie să urmărească, din ambele părţi, acelaşi scop duhovnicesc. Să nu devină simplu mijloc de aservire a ucenicului, ci de educare a lui împotriva orgoliului şi a egoismului. Măsura şi controlul acesta este: Totul să fie spre folosul ucenicului!

Scopul, pentru toţi, trebuie să fie, întotdeauna, creşterea ucenicului în unitate şi înţelepciune, dar ambele în smerenie, deoarece de căderea din smerenie nu te apără nimic mai bine decât ascultarea. Nu-ţi atribui ţie victoria, ci îndrumătorului.