Şi tot zbor / Deşteaptă-te, române!

Stau şi mă minunez de câţiva ani buni la cântecul nostru de căpătâi (nu de căpătat), care a fost adoptat (sau adaptat?) ca şi imn naţional. Deşteaptă-te, române. Televiziunile naţionale, posturile de radio de stat, şcolile sau instituţiile statului îl folosesc zilnic. Se cântă uneori chiar şi în biserici. Ne înclinăm în faţa solemnităţii momentelor care îl însoţesc şi facem uneori paradă cu ocazia intonării lui.

Avem, bineînţeles, şi o sărbătoare a imnului naţional. Pe care o celebrăm an de an. Cu discursuri pompoase, cu interes şi pioşenie. Cu afişaj. Cu o expusă mândrie. Toţi îi cunoaştem prima strofă – unii chiar şi pe a doua sau ultima. De fapt acestea sunt cele care se intonează mai des, la evenimente. Însă nu am cunoscut pe nimeni până acum care să le cunoască pe toate cele 11 strofe. Al şaselea imn din cele adoptate de către România, devine deja al doilea ca durată, după Trăiască regele, care a fost cel mai longeviv, fiind cântat şi asumat din 1884 până în 1948. Celelalte au avut o durată mai scurtă de viaţă, fiind supuse vremii sau vremurilor.

De 25 de ani auzim, cântăm, celebrăm acest imn. Zi de zi. De 25 de ani încercăm să trecem de la o lume pe care nu ne-am dorit-o, dar care ne-a călcat, ca un tăvălug, sufletele şi identitatea, frumosul şi sensibilitatea. Am trăit sub semnul unei limbi de lemn, într-o lume de constrângeri, plină de limitări şi de restricţii. Nu am avut voie nici măcar să deschidem geamurile să vedem ce fac ceilalţi. Decât cu perdele. Am fost educaţi că noi suntem cei mai buni, că Occidentul e un spaţiu al degradării morale şi al opulenţei nesănătoase. Dincolo de marile binefacerile ale partidului unic, am trăit în substrat toată drama presiunii lui şi a sistemului care ne-a redus la tăcere...

Brusc, din 1989, cântăm Deşteaptă-te, române! Ne-am trezit, pe moment, din amorţire şi din starea de somnolenţă indusă. De atunci încoace avem libertatea vorbirii. Şi a gândirii libere. Aparent. Şi nu mai avem presiunea unui partid. Deşi, dacă stăm bine să ne uităm în jur, e acelaşi partid care conduce la fel, doar metodele sunt adaptate la ziua de azi. Şi mai trist e că, dincolo de toate aceste libertăţi, dormim mai mult ca până în 1989. Şi nu ne deşteptăm. Să fie oare sensul imnului nostru naţional altul? Deşteptarea la care face trimitere acest cântec al nostru să se refere la a fi deştept, nu la a fi treaz? Deşteptarea, ca antonim al prostiei, nu ca opus al somnului să fie sensul imnului naţional?

Trăind zi de zi ceea ce vedem cu toţii, simţind ceea ce putem, prinşi în angrenajul din jur, nu pot decât să trag această concluzie. Şi să mă întreb, cu amar - de ce oare nu ne deşteptăm?