Fereastra închisorii / Piatra şi caracterul

Unul din aluaturile fundamentale din care Dumnezeu a plămădit lumea şi peste care a suflat duhul vieţii este piatra. Mai materială decât apa ori focul, piatra este simbolul perenităţii, al statorniciei şi, de ce nu, al caracterului. Iar când se întâlneşte cu lemnul, fârtatul ei natural cel mai apropiat, privirea şi inima se bucură deplin de creaţia cea cerească.

Piatra se întrupează, în chipul cel mai sublim, în munţi. Fie că o vezi rotunjită în văile alpine, fie ascuţită şi semeaţă în custurile dintre vârfuri. Ori chiar acolo, sus de tot, unde muntele îşi termină verticalitatea şi începe văzduhul. Peste tot piatra inspiră mirare şi respiră fascinaţie.

Cromatica pietrei, nuanţată subtil de luminile muntelui, dă naştere la cele mai misterioase trăiri pentru cel ce cutreieră şi iubeşte lumea cu totul deosebită a crestelor.

Piatra este, până la urmă, o formă de exemplaritate tăcută, dar foarte puternică pentru fiinţa umană, fiind un bun model de aspiraţie pentru consistenţa caracterului. Rezistenţa anticomunistă din munţi a dovedit că se poate. Nu cred că au existat, vreodată, caractere mai puternice, mai asemănătoare în tărie cu piatra cea frumoasă şi veşnică a munţilor care, vară sau iarnă, le-a fost mucenicească casă şi loc de jertfă nemaiîntâlnită în toată lumea.

S-a scris prea puţin, iar măsura înţelegerii e şi mai mică, despre această formă de jertfă aproape absolută, de care doar românii au dat dovadă în istoria rezistenţei anticomuniste. Nu există nicăieri ceva similar, ceva la fel de neînchipuit. Să stai ani lungi în munţi, ascuns şi hăituit, prin ploi şi troiene, cu mâncare puţină, în adăposturi ca pentru animale, cu familiile lăsate în chingile torţionarilor, cu trădări ale semenilor din lumea cea de jos pentru binele căreia au urcat la luptă în munţi, e dincolo de înţelegerea unui om normal. Totul doar pentru Patrie şi Dumnezeu.

Lumea asta va trece. Iar cei tari ca piatra vor rămâne. În cealaltă lume. Cu Hristos Domnul.