Editorial

N-am donat pentru „Cumintenia pamantului” si nu pentru ca nu cred ca Brancusi nu e al nostru, si nici pentru ca fac parte dintre cei care, de fiecare data cand se initiaza un proiect sau o colecta, apar si urla in gura mare „dar nu mai bine am da banii pentru copii, sau pentru spitale, sau pentru…?”

Am scris in urma cu mai multe saptamani la aceasta rubrica un text cu titlul „Despre o anume vrednicie”. Recent, in revista „Steaua” gasesc un text cu un titlu similar. Primul gand a fost ca cineva mi-a „copiat”… ideea. In fapt, am descoperit, citind articolul, semnat de Ion Pop D., ca e chiar un comentariu la cartea mea aparuta in 2015, in care am adunat materialele de la aceasta rubrica, publicandu-le sub   

Ar putea fi un nume rezonabil, acceptabil, de carciuma de tara sau fost oras muncitoresc mic, ma gandesc pe undeva pe la sud de Carpati, deoarece nu este suficient de poetic pentru a fi folosit la rasarit si nici destul de batos pentru Ardeal, desi s-ar asorta perfect cu pitiana data pe caiet sau vanduta pe post de ambrozie-panaceu universal, de la anestezic pana la generatoare de amnezie si la vopsea de retina roz bonbon.

Crestinismul este nu numai o invatatura dumnezeiasca pentru dobandirea vietii vesnice, ci este o invatatura si pentru lumea de aici, pentru ca ne invata cum sa ne purtam unii cu altii, ne invata cum sa traim, in ce raporturi sa traim in societate. Crestinismul este chiar o invatatura pozitiva pentru viata pe care noi trebuie sa o ducem aici, pe pamant. Insa, daca ne intrebam: Oare asa facem? Oare, spre exemplu, iertam celui ce   

Exista locuri pe lumea aceasta unde legile cunoscute nu mai sunt aceleasi. Unde mental, dupa ce am fost setati cum ca albul reprezinta puritate sau negrul e intuneric, devenim confuzi pentru ca lucrurile – si interpretarea – sunt complet rasturnate. Iesirea din legi, din normal, din cunoscut are o dubla valenta: pe de o parte este bulversanta prin faptul ca tot ce e in jur devine, chiar si cu mintea, perceptibil altfel sau   

(partea a cincea)

Nostalgia vremurilor de demult e un soi de dor universal al sufletului uman. Incepand de la clasica tanjire dupa timpul copilariei, desigur doar atunci cand aceasta e una fericita, si pana la oribila tanguire dupa apusul soare comunist, intoarcerea in trecutul fiintei este una din resursele esentiale de supravietuire, intr-un prezent tot mai tulbure si apasator.

Ba, sa mor io daca mai pot intaleje cum de sa petrec atatea lucruri de rahat in tara asta, ca n-are nici o lojica. N-are cum, ba, n-are cum! Ia, amu am aflat ca suntem pe locul cinci in lume in topul tarilor cu cele mai multe icoane facatoare de minuni. La icoanele astea se mai adauga locuri facatoare de minuni, oameni facatori de minuni, basca moastele sfintilor si sfintelor, care si ele is facatoare de minuni cu nemiluita.

Zilele trecute am intrat in scara blocului in care locuiesc si am ramas o secunda si jumatate nemiscat. Mai multi oameni imbracati in salopete manuiau cu dexteritate tot felul de cabluri, chestii lungi ce se pun pentru a acoperi cabluri pozate pe pereti, masini de gaurit, si materiale de tencuit. O nebunie. Nu de mult cineva care se mutase ne-a torturat zile in sir cu zgomote de parca era un circular ce taia si tot taia. I-am   

Nu va speriati de titlu. Stiu ca, din pacate, Codul penal nu pedepseste orgoliile politice, desi, dupa parerea mea, au facut mai mult rau Romaniei decat coruptia, traficul de influenta si neputinta la un loc. Si daca in primele trei exista o explicatie: dorinta acerba de imbogatire sau pur si simplu incapacitatea de a face mai mult, in cazul orgoliilor care blocheaza dezvoltarea, distrug proiecte si perspective nu exista   

Imi face mare placere sa decelez punti de legatura intre spatii aparent distantate topografic. Astazi, fac un astfel de exercitiu cu ...Bihorul!