Jenant, mişeilor! / Ipocrizia pământului

N-am donat pentru „Cuminţenia pământului” şi nu pentru că nu cred că Brâncuşi nu e al nostru, şi nici pentru că fac parte dintre cei care, de fiecare dată când se iniţiază un proiect sau o colectă, apar şi urlă în gura mare „dar nu mai bine am da banii pentru copii, sau pentru spitale, sau pentru…?”

N-am donat pentru că nu cred în campania cu pricina, pentru că mi se pare ipocrit să ne fălim acum că „Brâncuşi e al nostru” când, dacă ar fi rămas în ţară, n-ar fi avut nicio şansă, când mulţi îl respectă numai pentru că, alături de Eminescu şi-a câştigat renumele de „român absolut” şi pentru că nu aşa se apără şi se promovează valorile unei ţări sau identitatea naţională, sau unitatea sau patriotismul.

Mi se pare că ne folosim de marii români, de sportivi, artişti, sculptori, oameni de cultură, ca de o rudă bogată, pe care n-am preţuit-o niciodată, n-am întrebat în veci de sănătate, am invidiat-o şi bârfit-o, dar, la moartea ei, ne prezentăm plânşi şi cerniţi, cu o licărire de speranţă printre lacrimile de crocodil că, poate-poate, am primit şi noi un colţ de moştenire. 

N-avem niciun merit că Brâncuşi, Eminescu, Enescu şi alţii sunt ai noştri. N-avem niciun merit că un biet copil câştigă o olimpiadă mondială sau un sportiv o medalie de aur, pentru că noi ni-i atribuim doar prin succes. Şi, în mod ipocrit, greşit şi egocentric, credem că succesul lor se răsfrânge şi asupra noastră: „el, român e deştept, deci şi eu, român, sunt deştept”.

Ei, Marii români sunt „ai noştri” dacă pot demonstra în ochii occidentalilor că românii sunt buni, deştepţi şi geniali. Ceilalţi, corupţii, copiii care mor de foame, hoţii, analfabeţii, cerşetorii, „nu sunt ai noştri”, pentru că pot demonstra că putem fi răi, needucaţi, lacomi, nesimţiţi, amărâţi.