Fereastra închisorii / Pe vremuri…

Nostalgia vremurilor de demult e un soi de dor universal al sufletului uman. Începând de la clasica tânjire după timpul copilăriei, desigur doar atunci când aceasta e una fericită, şi până la oribila tânguire după apusul soare comunist, întoarcerea în trecutul fiinţei este una din resursele esenţiale de supravieţuire, într-un prezent tot mai tulbure şi apăsător.

Aidoma unui refugiu montan unde te adăposteşti de vremea rea de afară, amintirile cele bune, evocarea luminii şi frumosului ce a fost odată în viaţa fiecăruia ajută la păstrarea echilibrului interior.

Dar există şi o parte întunecată a trecutului fiecăruia, a cărei aducere aminte poate fi dureroasă. De care adesea fugim sau, în cazurile fericite, care ne motivează să apreciem binecuvântările prezentului.

Aceleaşi vremuri au fost pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă. Numai dacă ne referim la comunism, putem spune că există şi nostalgii criminale. Neincriminate de legea penală, dar cu siguranţă socotite de legea morală şi cântărite la judecata cea din urmă, care ştim sigur că va fi una dreaptă.

Aşa că orice rememorare a trecutului este precum o pendulă afectivă care oscilează între cele bune şi cele rele ale vremurilor deja trăite. Deopotrivă, între cele personale şi cele istorice ale vieţii.

Trecutul este o resursă uriaşă de învăţare şi un izvor nesecat de înţelepciune. Din nefericire tot mai ignorat sau chiar neştiut, într-o lume orientată tâmp doar spre viitor.

Trag tot mai puţine speranţe că fiul meu va învăţa la şcoală despre rezistenţa anticomunistă sau despre cum se trăia simplu şi curat pe vremuri.