Jenant, mişeilor! / Orgoliu politic ca şi infracţiune

Nu vă speriaţi de titlu. Ştiu că, din păcate, Codul penal nu pedepseşte orgoliile politice, deşi, după părerea mea, au făcut mai mult rău României decât corupţia, traficul de influenţă şi neputinţa la un loc. Şi dacă în primele trei există o explicaţie: dorinţa acerbă de îmbogăţire sau pur şi simplu incapacitatea de a face mai mult, în cazul orgoliilor care blochează dezvoltarea, distrug proiecte şi perspective nu există niciun fel de explicaţie logică. Nimeni nu câştigă nimic.

Şi totuşi, unii sunt în stare să saboteze instituţii, proiecte, investiţii, numai ca să poată spune că adversarul lor e rău, incapabil şi neputincios. Nu contează că miza nu e una personală şi că preţul nu e plătit de adversarul lor, ci de toţi cetăţenii. Mici şi limitaţi fiind, reduc întreg universul la propria lor persoană. Am văzut, în ultimii ani, numeroase exemple de acest fel. Şi mărturisesc că situaţii ca şi blocarea avizelor pentru statuia foştilor deţinuţi politici, sabotarea investiţiei de la Aeroportul Baia Mare sau a proiectului de management integrat al deşeurilor mi s-au părut „infracţiuni” mai mari decât orice furtişag.

Pentru că, numai şi numai pentru ego-ul lor personal, pentru a demonstra „că nu se poate”, pentru a-şi satisface orgoliul, calcă în picioare istorii, memorii, oameni, perspective.

În ultimii ani s-a creat o adevărată cultură a lui „nu se poate”. O armată de funcţionari pot argumenta, în zeci de pagini, de ce nu se poate finanţa un proiect, de ce nu se poate autoriza o statuie, de ce nu se poate ca o instituţie să funcţioneze normal, crezând că, dacă partea birocratică e în regulă, se pot spăla pe mâini ca Pilat din Pont şi sunt absolviţi de orice răspundere. Peste tot, de la ghişee, la linii telefonice gratuite sau funcţionari, toţi  îşi consumă timp, energie, resurse şi nervi într-o luptă tenace la finalul căreia speră să ajungă să te convingă că „nu se poate, n-are sens, renunţă”.