Editorial

Am stat mult, in noapte, cu Michele, unul din multii oameni minunati pe care mi i-a scos viata in cale. Proprietarul unui hotel de 4 stele dintr-o zona superba a Europei, in inima Tirolului, dintr-o familie de nobili italieni cu influente germane, Michele este tipul omului care, de la prima vedere iti da senzatia - si certitudinea - bunatatii sufletului omenesc. Si a maretiei lui.

(partea a treia)

Intalnim, parca tot mai des, oameni fascinati de tot soiul de dictatori contemporani ori de fapturi care nu dau doi bani pe democratie si tot ce inseamna in mod profund aceasta. Oamenii se lasa sau chiar vor sa fie pacaliti, ori coplesiti, de charisme de prost gust, construite pe puteri discretionare si nelimitate, pe o autoritate personala oarba care hraneste potrivit nevoia multora de „tatuc” sau, in cheie postmoderna,   

Orice urma de indoiala a disparut, oamenii de stiinta s-au pronuntat categoric, acuma e clara treaba: vine sfarsitul lumii! E adevarat ca, la cat de amarati suntem, noi nici pe ala nu-l prindem, ca vine abia peste doua miliarde de ani. Cu un miliard de ani mai devreme o sa dispara oamenii de pe pamant, o sa sece oceanele si o sa mai gasesti, ici-colo, ceva bacterii si microbi. Apoi gata, se termina si cu Terra.

Cred ca fiecare epoca „naste” o specie umana. Perioada post-decembrista a reusit ce nu a reusit comunismul: sa creeze un tip de om nou. Un fel de amestec intre suficienta si oportunismul comunistilor si nesimtirea si tupeul „democratilor”. Neo-tortionarul.

Sunt un fan al lubenitei, desi imi place sa ii spun lebenita. Asa i se spunea prin sudul Ardealului, acolo unde am copilarit! Imi aduc aminte ca atunci cand incepea sezonul, in piata veneau olteni cu mult asteptata lebenita. Fructul dulce era pus in gramezi ordonate, si olteni voiosi imbiau clienti cu tot felul de formule magice.

Din anul 2004 de cand a intrat pe piata romaneasca de carte, lucrarea lui Immanuel Velikovsky „Ciocnirea lumilor” suscita un continuu interes. Am urmarit discret modul in care Editura Lucman realimenteaza librariile prin noi tiraje si nu stiam de ce prin partile noastre cartea disparea de pe rafturi foarte repede.

In mod normal, da. Ce ne arata cercetarile sociologice? In primul rand, faptul ca exista un nivel extraordinar de mare de insatisfactie asupra directiei in care se indreapta tara. La intrebarea standard care se pune in sondajele de opinie „Credeti ca tara se indreapta intr-o directie buna sau proasta?”, avem un procent major covarsitor al celor care spun ca directia este proasta.

Te doare genunchiul. Ortopedul cere radiografie si RMN si apoi iti spune ca nu esti de operat si te trimite la reumatolog. Acesta mai cere niste analize, te consulta si spune ca nu ai nicio boala inflamatorie sistemica asa ca te trimite la psihiatru. Acesta din urma se prinde repede ca nu „esti cu capul”… mai mult decat altii, asa ca te trimite la fizio/kinetoterapeut.

Oricine are, probabil din lectiile de geografie din copilarie sau din filmele cu oropsiti care traiesc in conditii vitrege, o oarecare oroare de desert. Desertul, sinonim in limba romana din punct de vedere semantic si cu pustiul, este spatiul unui ne-peisaj, al unui gol, al unei ne-realizari. Al unei neputinte. Al ne-vietii. Dar nu numai spatiul poate fi desert, pustiu, ci si orizontul interior, sufletul. La urma urmei, o   

(partea a doua)