Colţu’ meu / Lubeniţa copilăriei mele

Sunt un fan al lubeniţei, deşi îmi place să îi spun lebeniţă. Aşa i se spunea prin sudul Ardealului, acolo unde am copilărit! Îmi aduc aminte că atunci când începea sezonul, în piaţă veneau olteni cu mult aşteptata lebeniţă. Fructul dulce era pus în grămezi ordonate, şi olteni voioşi îmbiau clienţi cu tot felul de formule magice.

Ne opream la cel care avea cea mai mare lebeniţă. Tata se apleca şi lua pepenele dolofan şi îl strângea în braţe să vadă dacă pârâie. Dacă da, era copt, numai bun de mâncat. Deşi el era lămurit, cerea să fie încercată lebeniţa. Din trei mişcări dibace, olteanul vânzător de pepene verde scotea capacul roşu, zemos, dulce. Îmi era oferit ca un trofeu. Eu luam bucata din vârful cuţitului şi nu mă opream până nu terminam triunghiul zemos. Toţi cei din jur aşteptau sentinţa. Mă ştergeam cu dosul palmei pe bărbia inundată de pârâiaşe de zeamă dulce, roşie, chiar rece şi spuneam cu o voce de expert: Este bună!. Mulţumiţi, toţi îşi reluau activitatea, fie de cumpărător, fie de vânzător.

Îndesam lebeniţa în plasă sau în braţele tatălui meu şi mergeam acasă.

Atunci nu era obiceiul de a o pune la frigider înainte, poate şi datorită faptului că nu era aşa de cald ca acum, sau poate pentru că orăşelul de munte în care am copilărit era la cota 800.

Cert este că eram servit cu o felie generoasă pe care o topeam cu îndemânarea celui care iubeşte pepenele verde. Nu pot uita nici acum aroma puternică a fructului, miezul dulce, nefărâmicios, bun ca nimic altceva. Știam că era lebeniţă de Oltenia! Nu aveam habar de lubeniţă de Grecia, Turcia sau mai ştiu eu de pe unde.

După ce ne-am mutat de acolo, nu am mai găsit o lebeniţă precum cea din copilărie. Poate am mai mâncat pepene galben foarte bun atunci când mergeam la mare.

Astăzi, mergi la piaţă şi cumperi lubeniţă fără să ştii de unde e. Toţi spun că e românească, din sud. Am luat de câteva ori, dar nu am putut mânca. Nu are gustul ăla românesc de care m-am îndrăgostit iremediabil în copilărie.

Mi-am amintit această poveste mâncând o foarte bună îngheţată de pepene, la Revoire, cofetăria cu parfum franţuzesc. Aici am regăsit gustul de pepene, pierdut prin copilărie.