Și tot zbor / Deşertul

Oricine are, probabil din lecţiile de geografie din copilărie sau din filmele cu oropsiţi care trăiesc în condiţii vitrege, o oarecare oroare de deşert. Deşertul, sinonim în limba română din punct de vedere semantic şi cu pustiul, este spaţiul unui ne-peisaj, al unui gol, al unei ne-realizări. Al unei neputinţe. Al ne-vieţii. Dar nu numai spaţiul poate fi deşert, pustiu, ci şi orizontul interior, sufletul. La urma urmei, o spune şi eclesiastul, deşertăciune sunt toate cele omeneşti...

Ziua de azi ne răstoarnă valori şi concepţii; credinţe clădite sute de ani cu osârdie se dovedesc acum, sub imperiul unui imbold pe care nu   mi-l explic, vetuste sau de ne-urmat. Văd, în multele mele drumuri prin ţară, cum că deşertul şi pustiul, pustiirea şi deşertăciunea se instalează în locuri altădată pline de faimă, rol, rod şi sens. Satele noastre rămân pustii, câmpiile deşertate, dealurile părăginite. În contrapartidă, deşertul devine sursă de atracţie pentru turism - şi ţările cu deşert natural reuşesc să capteze venituri şi să captiveze oameni. Se inventează proiecte de vacanţe, se caută exoticul şi se plăteşte pentru pustiu, pentru deşert.

Viaţa noastră, a oamenilor de rând, tinde tot mai mult să se canalizeze spre pustiu şi deşert. E tot mai greu de găsit rostul în aşa multe pustiiri – naturale, umane, sufleteşti. Și pe fondul acesta, cei ce muncesc din greu îşi trăiesc viaţa în deşert, iar cei puţini, care fac legea şi nu o respectă, care sunt mai presus de propriile lor concepţii sau de regulile pe care chiar ei le instaurează, trăiesc viaţa ca pe un desert. Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă – sintagma ajunge azi să fie altfel scrisă: „pentru unii deşert, pentru alţii desert”.