Editorial

(partea a treia)

Asa a fost inmormantarea Regelui Mihai I al Romaniei. Ceva nepa­man­tean a plutit permanent in vazduhurile acestui ultim act al monarhului pe taram romanesc.

No, acuma, ca tot vin sarbatorile de iar­na, o aparut un videoclip a lu’ Carmen Ser­ban, filmat in Biblioteca Universitatii de Medicina si Farmacie „Carol Davila” din Bucuresti. Nu-i bai ca videoclipul ii filmat vara, ca maneaua nu are limite, gra­nite, nu cunoaste oprelisti si e vala­bila in orice anotimp.

Cu un deceniu in urma aparea la Editura Nemira cartea lui John Naish „Ghidul Ipohondrului. O boala pentru orice simptom, o suferinta pentru orice ocazie”, in traducerea lui Gabriel Stoian.

Dintre toate virtutile cea mai grea de realizat este smerenia fiindca dintre toate pacatele, cel mai greu de inlaturat este mandria. Uneori mandria se ascunde in smerenie cu multa pricepere, alteori smerenia cade in mandrie, tocmai cand se crede mai aparata. Pe amandoua le manevreaza duhuri subtiri, nevazute, intre care lupta este greu de arbitrat.

(partea a doua)

Plecarea in imparatia cerurilor a celui mai mare Rege al Romaniei a fost prilej de uluitoare tristete si emotie, dar si de o ipocrizie detestabila.

Daca te uiti in DEX, afli ca duda are sinonime aguda, fraga, mura si pomita. In acelasi timp, in functie de context, duda se spune la canal, fistula sau bur­lan de soba. Incepe sa ma intereseze Duda. Radu Duda, actorasul ala ratat caruia i s-a spus o vreme ba, Radule, apoi Radu Hohenzollern Veringen Duda, dupa care Radu al Romaniei Duda, principe al Romaniei, urmand sa i se spuna de acuma, ca tot a raposat socru’ lui,   

S-a luat curentul! Ora 10 dimineata. Nu mi-am dat seama ca nu este curent decat atunci cand am incercat sa spal o farfurie si nu se mai incalzea apa. Cred ca a curs 342 de grame de apa pe Valea Sambetei, adica de-a moaca, pan’ sa realizez situatia.

Exista oameni care se definesc prin „a fi” si altii care se definesc prin „a face”. Personal, mi-au placut mereu eroii din cea de-a doua categorie, si nu oricare, ci oamenii actelor majore, cei care au fost capabili de un gest urias care sa le justifice intreaga viata si menire…

Intram cat de curand in Anul Centenar. Unii „animatori” culturali au inceput „evocarile”. Am putut foarte usor constata inclinatia majora spre varianta „contributiei determinante” a elitelor politice la edificarea Romaniei Mari. Accentul nu este gresit pus intr-o astfel de „concluzie”, doar ca nu pot fi scapati din vedere ceilalti factori favorizanti.