Calea, Adevărul şi Viaţa / Cum arbitrăm lupta dintre smerenie şi mândrie?

Dintre toate virtuţile cea mai grea de realizat este smerenia fiindcă dintre toate păcatele, cel mai greu de înlăturat este mândria. Uneori mândria se ascunde în smerenie cu multă pricepere, alteori smerenia cade în mândrie, tocmai când se crede mai apărată. Pe amândouă le manevrează duhuri subţiri, nevăzute, între care lupta este greu de arbitrat.
Cel mai greu este atunci când cel care se nevoieşte trebuie să şi-o arbitreze singur. Cade uşor în capcanele mândriei, cea mai subtilă dintre ele fiind atunci când, pe nesimţite, încep să se mândrească chiar cu smerenia. Ajung la acte de smerenie urzite anume spre a fi văzute, cunoscute, şi în cele din urmă lăudate.
Când smerenia se vrea lăudată, ajun­ge să fie contrariul ei. Aceasta se întâmplă tocmai atunci când s-au înlăturat toate motivele care să-l ducă pe nevoitor la mândrie, şi el se crede eliberat. N-a mai rămas nimic în el care să atragă atenţia. Şi deodată atrage atenţia cu smerenia. Caută împrejur să simtă ochi care îl văd, să vadă dacă cineva i-a remarcat smerenia. În căutarea aceasta este ascunsă mândria, iar osteneala lui devine zadarnică.
Cei vechi, experimentaţi în astfel de lupte, sufleteşti, ştiau că singurul mijloc de apărare în astfel de cazuri, era fuga de ochii străini. Mai rămâne o vreme mândria în proprii ochi, dar aceasta se dovedeşte repede fără sens, fiindcă în singurătate discernământul este mai sigur, nefiind alimentată mân­dria din afară. Căci mândria vine în primul şi în ultimul rând, din comparaţia cu altul, din dorinţa de înălţare mai sus decât celălalt. Păcatul smeritului poate fi acela de a zice, sau a crede, sau a se simţi mai smerit decât alţi smeriţi.
Întrecerea în smerenie este o întrecere între orgolii. Smeritul adevărat este cel care nu ştie că este smerit şi care nu ştie că alţii ştiau că este smerit. Smeritul adevărat este anonim, este trecut cu vederea, şi nici măcar nu ştie că este trecut cu vederea, şi nu-l preo­cupă vederea de către alţii. Adevă­ratul smerit riscă anonimatul cel mai veritabil, în care se aruncă precum omul viu când trece în moarte. Poate că tocmai de aceea marii nevoitori, în luptă continuă cu slava deşartă, care îşi caută victime până în străfundurile pustiei, unde sunt mai mulţi decât unul singur, n-au găsit altă formulă de a se elibera, decât simulând moartea şi învăţându-i şi pe alţii metoda, ca singură în stare de a birui pe prea ilustra doamnă Slavă deşartă.
Doar dintre cei mai îndrăzneţi şi mai puternici duhovniceşte au înfruntat lupta cu mândria. Au fost şi dintre aceştia. Dar calea cea mai sigură a fost aceea a ocolirii luptei. Smerenia nu trebuie pusă la încercare. Uneori, paradoxal, tocmai când ar părea că a biruit, biruinţa se preface în cădere din smerenie. Smerenia, ca să nu cadă, nu trebuie să urce. Altfel, lupta ei de supravieţuire este în permanent pericol. Smeriţii stau în umbră.