Fereastra închisorii / Marele Rege şi micii mizerabili

Plecarea în împărăţia cerurilor a celui mai mare Rege al României a fost prilej de uluitoare tristeţe şi emoţie, dar şi de o ipocrizie detestabilă.
Foarte mulţi români au înţeles anvergura unică a Regelui Mihai, poate unii prea târziu. Durerea şi sentimentul că nu vom mai avea parte de o asemenea personalitate monarhică au creat o atmosferă excepţional de limpede, în sensurile ei religioase şi istorice.
Cu toate acestea mai vechii sau mai noii bolşevici au ratat un bun prilej să tacă. Şi să mulţumească lui Dumnezeu că încă nu sunt la rândul lor acolo unde comunismul a ferecat în sufe­rin­ţă cumplită pe cei mai bravi români.
Unul dintre aceşti iubitori de socia­lism şi ateism, care mulţumea cândva minerilor pentru pângărirea copilăriei democraţiei postcomuniste a Româ­niei, se face vinovat de una din cele mai mari mârşăvii istorice.
Dacă comuniştii l-au exilat pe Rege după ce au instaurat dictatura bolşe­vică, acestui individ i-a întunecat diavolul socialist mintea întratât, încât i-a refuzat Regelui României reve­nirea din exil, tocmai în propria ţară şi în timpul democraţiei de după revo­luţia înecată în sângele românilor.
Un astfel de gest, de politruc smintit, ar trebui să nu rămână nepedepsit de către justiţie şi istorie. Dacă oamenii nu vor face dreptate, oricum Dum­ne­zeu o va face pentru bunul său slujitor regal de pe pământ, chemat acum în anticamera cerurilor.
Ca să nu fie destul, acelaşi bătrânel înroşit de etern răsărit, îşi permite să se tânguie, împreună cu alţi nease­muiţi ipocriţi, de dorul Regelui.
Doar că pentru orice minte sănătoasă, duhoarea cuvintelor lor otrăvite e evidentă şi atât de siluitoare pentru sufletul curat al monarhului nostru.
Chiar şi după moarte Regele se va uita tot de sus la aceşti oameni de nimic. Fiindcă Regele a fost înalt, iar to­varăşii mărunţi. Fiindcă raiul este sus, iar iadul jos de tot.


Dumnezeu să te odihnească întru re­vederea cu adevăraţii români, Maiestate!