Fereastra închisorii / Dumnezeiască

Aşa a fost înmormântarea Regelui Mihai I al României. Ceva nepă­mân­tean a plutit permanent în văzduhurile acestui ultim act al monarhului pe tărâm românesc.
Românii au dat din nou măsura aceea istorică inegalabilă şi rară, a unui suflet măreţ şi jertfelnic. 
Chiar dacă târziu, chiar dacă după mulţi ani de la rezistenţa antico­mu­nistă şi apoi de la alungarea regimului criminal în decembrie 1989, zvâcniri de conştiinţă care au dat dovada eroismului de elită şi apoi popular a acestui neam.
Am văzut la această trecere a Regelui, spre cerurile la care s-a rugat vreme îndelungată pentru poporul său, doar chipuri de oameni sinceri şi de o mare frumuseţe interioară, luminate parcă de un Duh Sfânt care a pogorât cu pace de la Bucureşti până la Curtea de Argeş.
Inclusiv cei care schimonosesc România au primit preţ de o zi chipul modestiei regale, dincolo de orice mârşăvie cotidiană şi măruntă pe care o săvârşesc spre pierzania ţării iubite cu patimă neştiută de cel plâns întru plecarea sa.
O astfel de emoţie publică, deopotrivă intensă şi sfâşietoare, nu se poate naşte decât în lumina vieţii şi în umbra morţii unei personalităţi de anvergură istorică, exilată şi neînţeleasă pe deplin în timpul vieţii.
Chiar şi cele mai mari javre au amuţit în propria frică şi mărunţenie a fiinţei.
Jalea cumplită amestecată cu bucuria înţelegerii în ultimul ceas a adevă­rului, au fost expresia iertării pe care mulţi români au cerut-o suveranului, în purgatoriul impecabilelor şi vibrantelor ceremonii creştine şi militare.
Toată lumea a simţit că se desparte tragic de un om înalt în istorie şi drag în acelaşi timp.
Tânguirea sufletească a fost fără margini, pe măsura singurătăţii ce începe cu prima zi după ce Regele nu mai este cu noi.
Nihil sine Deo!