Dialoguri virtuale / Viitorul pe care îl trăim (ultima parte)

Întrebare: Întorcându-ne la ecuația energetică, Europa a gândit pașii spre reziliență abia după februarie 2022; anterior, cum am explicat, politica energetică a viitorului – creșterea ponderii energiei verzi – a fost gândită în termeni de prevenire a schimbărilor climatice, chiar dacă o atare politică nu era corelată și cu o capacitate corespunzătoare a industriei europene de a o susține. Tranziția către diversificarea surselor de producere a energiei, înlocuirea fosilelor cu regenerabile într-un ritm accelerat este nu doar un deziderat ambițios, ci și o etapă generatoare de vulnerabilități. Iar vulnerabilitățile nu fac casă bună cu amenințările, pentru că vor contribui împreună la riscuri în creștere.

Răspuns: Când vine vorba de riscuri, unii se uită doar spre amenințări și „mătură” vulnerabilitățile sub preș, pe de-o parte, iar pe de altă parte se fac că nu observă că orice risc implică și unele oportunități – este exact modul în care Guvernul României, în speță Ministerul Energiei ca generator al politicilor noastre energetice preferă să vadă tabloul actual.

Î.: De fapt simțim cu toții că, la o adică, România, spre deosebire de Polonia, Cehia sau Statele Baltice, ba chiar și spre deosebire de Ucraina, nu este capabilă să conceapă un plan serios „antirăzboi”; nu are nici cu cine, nu are nici cu ce, este dependentă de NATO.

R.: „În cazul în care avem de- a face cu o strategie deliberată de distrugere a infrastructurii energetice, sistemele centralizate mari de producție și distribuție a energiei constituie o vulnerabilitate. (…) Atunci când ești atacat, un sistem energetic cu generare distribuită te poate ajuta să câștigi timp. Să reziști până când vine ajutorul aliaților, să supraviețuiești o perioadă. Însă dacă vorbim despre ostilități prelungite, nici generarea distribuită nu te salvează la infinit. Adică, ea îți creste șansele de supraviețuire sau de a putea continua să funcționezi o perioadă, ca să te regrupezi, să te întărești sau să primești ajutoare până la următorul atac aerian. În România avem deja în desfășurare acest proces (tranziția de la un sistem centralizat la unul descentralizat de producere a energiei electrice), adică se construiesc proiecte de generare distribuită pentru obiective industriale și comerciale. (…) Acestea sunt evoluții excelente care contribuie la procesul de decarbonare și descentralizare. În caz de război și avarii grave la rețeaua de transport electric, aceste proiecte vor permite funcționarea acestor fabrici, chiar dacă la parametri subdimensionați (întrucât producția din parcurile fotovoltaice nu acoperă consumul integral).  În fond, România, o țară săracă și economic înapoiată înainte de 1989, încă mai mult sărăcită în tranziția către economia de piață, a reușit singura sa mișcare istoric semnificativă atunci când s-a mobilizat (oarecum miraculos) să prindă ultimul tren al integrării euro-atlantice. De abia după anul 2004 României i s-a deschis perspectiva  spre prosperitate și securitate, iar viitorul pe care îl trăim astăzi era aproape imposibil de visat în anii ’80 – ’90 al secolului trecut. De acum grija noastră este să nu ratăm, din lipsă de viziune și nepricepere, pasul următor.