Editorial

Am scris textul despre colonia pictorilor, suparat de situatia de acum. De multe luni incerc sa vad, cand trec pe acolo, o miscare, ceva ce arata ca acolo lucreaza cineva. Nu am vazut nimic, nu am auzit nimic, totul este pustiu si cenusiu. In timpul scandalului legat de colonie si modernizarea acesteia am asistat la unele confruntari intre cei pro si cei contra.

Steinhardt povesteste cum, manat de curiozitate, a iesit si el la bulevard sa vada „armata rosie eliberatoare”. Oamenii radeau fericiti si aruncau flori. El doar privea. Simte insa o palma peste ceafa. Era tatal sau, care il mustra scurt si il scoate din multime: „La ce te uiti? Habar n-ai ce ne asteapta”.

S-a intamplat in octombrie 2018, la lansarea unui volum extrem de „modest” al unei autoare de poezii. Femeia a terminat intai filologia si apoi economia bancara si lucreaza intr-o agentie a Bancii Transilvania. Ca moderator trebuia si sa salut venirea in „templul cartilor” a unor oameni care nu prea au trecut pragul acestei institutii, dar nu puteam nici renunta la a formula anumite rezerve in ceea ce priveste   

Acestea sunt cuvintele ce urmeaza dupa altele, pe care le-am amintit saptamana trecuta: „Sa-si ia crucea sa”. Nici aceste cuvinte nu sunt usor de inteles. Cum adica sa urmam Mantuitorului? El nu mai este acum printre noi. Cand le spunea celor care il ascultau, era simplu: „Urmati-Mi Mie”, veniti dupa Mine, ascultati cuvintele Mele, ascultati invataturile Mele, vedeti minunile pe care le fac.

(partea a patra)

Domnule jurnalist Vasile Dale, La data de 8 octombrie 2018 ati publicat un articol pe site-ul dumneavoastra de stiri cu iz apocaliptic, avandu-l ca personaj central pe directorul Penitenciarului Baia Mare. Adica pe mine…

Nu am indraznit sa merg la Sarbatoarea Castanelor, nici macar la deschiderile oficiale. Satul de manifestarea care in ultimii ani degenerase, devenind un fel de balci, am evitat zona, nevrand sa ma pierd in marea de oameni veniti sa manance si sa bea, parca tot timpul.

Unii spun ca istorie e ciclica, altii ca e spiralata, altfel n-ar exista evolutie. Pentru Romania, din pacate, istoria servilismului nu e nici ciclica, nici spiralata, e liniara si neschimbata. Dupa ’89 am schimbat doar bocancul in fata caruia ne plecam si mana autoritara pe care o sarutam. Nu mai rasare soarele de la „Mama Rusie”, ci de la Bruxelles.

Multa lume inca nu distinge suficient de clar diferenta dintre „doctor” si „Doctor Honoris Causa”. Iar confuzia este intretinuta si intarita, mai ales, prin subminarea autoritatii primului de fenomenul masiv al plagiatului.

Ce inseamna oare sa-si ia omul crucea sa? Fara indoiala, nu inseamna sa-si ia o cruce, s-o poarte pe umar si sa umble cu ea prin oras sau prin sat. S-au mai intamplat si astfel de intelegeri inguste, excentrice.

(partea a treia)