Biblioteca de idei / Ex toto corde

Multă lume încă nu distinge suficient de clar diferența dintre „doctor” și „Doctor Honoris Causa”. Iar confuzia este întreținută și întărită, mai ales, prin subminarea autorității primului de fenomenul masiv al plagiatului.
Cele două direcții de vectorialitate în recompense academice, căci despre asta este vorba, au, pe fond, același cod genetic. În universitățile europene din Evul Mediu, absolvenții care perseve­rau în cercetările lor puteau urca treptat pe drumul sinuos spre titlul de doctor. Calea era grea și riscul era mare. Spre exemplu, la Universitas Complutensis din Orașul lui Cervantes – Alcalá de Henares – încă de prin secolele XIV-XV, finalul ceremoniei de „susținere a tezei de doctorat” însemna participarea publică a celor interesați (colegi, prieteni, dușmani…) într-o manieră absolut inedită. Între aula de examinare și curtea interioară cu platani, pe o distanță de aproape o sută de metri aceștia stăteau și așteptau câte 5-6 ore cât dura travaliul doctoral pregătiți cu flori pentru cei declarați „doctori” sau cu huiduieli și scuipături (! scuzați termenul, dar asta era procedura!) în caz de respingere. Căci pe atunci existau multe astfel de situații, comisiile fiind foarte exigente și examenele finale deosebit de dificile (ca să nu mai vorbim de celelalte etape grele de pe traseul doctoranturii!). În aceeași sală se țineau și ceremoniile, foarte rare, de acordare a titlului special – Doctor Honoris Causa – pentru persoane care beneficiau numai de laude și numai de flori, publicul construind fizic din acestea un adevărat arc viu de triumf. Această diferență de tratament, cu formule distincte de exigențe și reverențe, a adus, în timp, mai multă clarificare universitară, dar și o mai mare confuzie publică. Un lucru, însă, era pe deplin înțeles în concitadinitățile respective și, drept consecință, asumat ca sens și semnificație. Pentru a obține titlul de doctor, dincolo de momentele cronologice extinse ale unei cercetări acribioase, trebuia să treci și cele două praguri de „finalizare”, pe când la Doctor Honoris Causa, cel gratulat era deja o personalitate recunoscută, care onora și era onorat cu acest titlu nobil universitar tocmai spre „a întări” forța și structura acelei comunități academice. De aceea, atunci când se prezentau, spre exemplu, la o reuniune de mai multe universități, cei care atrăseseră spre ei o personalitate „gigantică” prin acordarea titlului de Doctor Honoris Causa, menționau: Sunt de la Univer­sitatea cutare și sunt coleg de Comu­nitate cu Magnificența Sa… cutare! Era și o formă de completare a unui portofoliu de valori, dar și o formulă de participare la recompensarea publică a unor corifei ai științei, culturii, religiei. Și mai era, în fapt, o rețetă de interconectare, ceea ce aducea după sine și ideea unei comuniuni de tip superior. Se înregistrau uneori și refuzuri din partea celor „invitați să obțină titlul”. Asta, deoarece, pe atunci, nu se acceptau aranjamentele de astăzi, ci contau într-adevăr relațiile academice, anvergura, nivelul de celebritate, prestigiul, autoritatea, onestitatea și onoarea!

Așez aici aceste gânduri în săptămâna în care acad. Ion Pop, maramureșean la origine, a fost recompensat la Baia Mare cu cele mai înalte titluri de onoare: Doctor Honoris Causa, în 1 octombrie, la Centrul Universitar Nord – Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca și Cetățean de Onoare al Județului Maramureș, în 5 octombrie la Sala „Bogdan-Vodă” din cel mai frumos palat administrativ din România. Înalte forme de recunoaștere și recunoștință la care și subsemnatul a contribuit. EX TOTO CORDE!