Editorial

Ne spune Gabriel Liiceanu ca Emil Cioran a fost un ipohondru care si-a pan­dit sistematic bolile, s-a informat asu­pra lor, s-a suspectat mereu si s-a ingrijit cu mare atentie, a devenit competent in di­fe­rite afectiuni si a avut voluptatea de a imparti diferite sfaturi medicale celor din jur.

Am scris la rubrica mea de saptamana trecuta un material despre o extindere incredibila intr-un bloc de pe bulevardul Bucuresti, inainte de sensul giratoriu de la Semiluna. Acolo, un tip cu simt antreprenorial foarte dezvoltat a ridicat o hardughie taman pe cel mai circulat bulevard al orasului, un fel de fudulie de genul „cine mi-s eu!”.

Prin parcuri, la rand la magazin, pe strada, ii auzi mereu: „copiii din ziua de azi”. Acelasi ton apasat, aceleasi sprancene ridicate, aceeasi atitudine atotstiutoare. Copiii da, sunt cei din generatia de „azi”.

Mi-e prieten Adam Pusloji, dar mai prie­tene poeziile sale! Mi-e prieten Vasile Dancu, editorul de la „Școala Arde­leana”, dar mai prieten siragul sau de ganduri bune prin care ne aduce in fata valori marcate de pecetea vredniciei!

Aproape tot ce citesc sau ascult/vad, cu privire la aproape ORICE domeniu de activitate sau al vietii sociale, pare o suma de monologuri compilate din filme ori piese diferite. Exista insa si un numitor comun: toti „vorbesc” tare, raspicat si foarte siguri pe ei de parca ar fi dat peste filonul adevarului si continua cu obsti­natie, chiar daca sentimentul general, inclusiv al celui care incearca sa te abureasca, este ca    

Pentru ca ne aflam intr-o zi de po­menire generala a celor trecuti in vesnicie, sambata mosilor de vara, este potrivit sa vorbim despre grija de cei morti prin iertarea si pomenirea lor.

(partea a patra)

Europa are multe orase fermecatoare, dar putine care sa-mi fi trezit nostalgii si doruri puternice de revedere. Iubitor mare de plaiuri natale, rareori am simtit nevoia sa revin pe vreun taram strain, chiar daca mi-a placut acolo, candva.

Nu mai puteam io sa aflu in ultima vreme ce mai face Vali Vijelie. Nu mai auzisem nimic de el in ultima vreme, nicio stire despre cum a omorat el o vaca pe linia dubla continua fara sa aiba carnet de conducere, el, nu vaca, nici cat a mai castigat ca sa mananca si gura lui ceva caviar la o paranghelie in cimitir, nici cum se spala intre degetele de la picioare cu sampanie Moet, nici nimic.

Am fost sa cumpar cateva chestii de la Carrefour, unul din marile magazine ale orasului. Nu era inghesuiala si am gasit ce am dorit. La casa am stat destul de putin sa imi vina randul. Dupa marcarea cumparaturilor, a rezultat un total cu mai multi banuti dupa virgula. Am dat o bancnota si trebuia sa primesc rest o suma ce avea la sfarsit ceva banuti. Casiera mi-a dat restul fara acei banuti. A rotunjit in favoarea ei.

Atmosfera din Europa zilelor noastre aduce a Belle Epoque. O perioada in care cu totii se straduiesc sa-si cla­deasca un „paradis” fals, sa se protejeze de orice „ii poate afecta emo­tional”, sa se inchida intr-un glob de sticla in care spera ca nu se intampla decat ceea ce sunt pregatiti ei sa vada, sa auda si sa traiasca.