Fereastra închisorii / Revedere cu… Barcelona

Europa are multe oraşe fermecătoare, dar puţine care să-mi fi trezit nostalgii şi doruri puternice de revedere. Iubitor mare de plaiuri natale, rareori am simţit nevoia să revin pe vreun tărâm străin, chiar dacă mi-a plăcut acolo, cândva.

După fiordurile din Norvegia mi s-a în­tâmplat însă şi cu Barcelona. În mare parte datorită Familiei Sagrada, dar nu numai. Alături de cele ale munţilor, catedrala catalană este în mod indubitabil una din verticalele cele mai fascinante ale lumii. Atât de mistică şi fabuloasă încât mi-a bântuit cu egală atracţie şi visele şi lucidităţile.
Timp de peste un an am tot plănuit să trăiesc din nou senzaţia indescriptibilă de a privi turnurile catedralei întinse pe cerul albastru mediteranean.
Amestec de elanuri gotice şi simboluri existenţiale enigmatice, creaţia nebună a lui Gaudi îţi vrăjeşte privirea şi inima deopotrivă. Devastatoare pentru înţele­surile mici ale lumii, nu pare a fi lucru omenesc. Dacă ar cuprinde şi picturile lui Arsenie Boca ar părea celestă cu totul.
Deşi înconjurată tot timpul de mii de vi­zitatori, în momentul în care am început să privesc în sus, spre arhitectura ei dum­nezeiască, nu am mai auzit şi văzut nimic altceva decât piatra, cuvintele şi simbolurile eterne din care e plămădită catedrala. E una din cele mai puternice mărturii ale adevărului că Dumnezeu există şi că iubeşte omenirea.
A doua zi am plecat spre Montserrat. Întâlnirea dintre un munte cu abrupturi stâncoase spectaculoase şi dorinţa călu­gărilor de a se însingura mai aproape de cer a dat naştere la o mânăstire catolică unică, răsărită incredibil de frumos pe un imens perete alpin.
Deşi acum e un loc aglomerat de pelerinaj pentru tot soiul de oameni, de la creştini adevăraţi la fotografi obsedaţi de propriul chip, mi-am închipuit cum ar arăta curtea mânăstirii pustie, străbătută doar de cântece gregoriene sau de sunete de orgă.
Înconjurată de un amfiteatru măreţ de stânci eterne şi deschizându-se dintr-o biserică grandioasă, mi-a trecut prin minte gândul că ar fi un loc potrivit pentru judecata cea din urmă.
Ne-am întors acasă noaptea târziu cu avionul, înfruntând un vânt puternic care împingea pasărea înapoi, spre ceea ce trăisem atât de frumos, acolo. Dar degeaba, doar a întârziat-o puţin, cât să ne apuce apusul peste nordul Italiei. Deasupra, între mare şi munţi. Peste alte catedrale şi mânăstiri. Dar niciunele precum Sagrada Familia şi Montserrat.
Slavă ţie Doamne.