Zidul Berlinului, simbol al „războiului rece”

Zidul Berlinului, un simbol al Războiului Rece, a fost construit, iniţial, pe 13 august 1961 şi a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte a frontierelor RDG-ului.

Conceput de administraţia liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, şi aprobată de liderul sovietic Nikita Hruşciov, zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental şi Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul sovieticilor de a stopa consecinţele scurgerii de forţă de muncă şi pierderilor economice asociate cu migraţia zilnică a unui mare număr de profesionişti şi lucrători calificaţi între Est şi Vest.

Existenţa timp de aproape trei decenii a Zidului a provocat scăderea semnificativă a emigraţiei: de la 2,5 milioane, în perioada 1949 – 1962, la numai 5.000 - între 1962 şi 1989.

Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană şi pentru blocul comunist ca un tot. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afişat în lumea occidentală, în special după împuşcarea, intens mediatizată de mass-media occidentală, a câtorva evadaţi. Liberalizarea politică de la sfârşitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricţiilor la trecerea frontierei est-germane, care au condus, în cele din urmă, la demonstraţii de masă şi la căderea guvernului comunist.

În momentul când a fost dat publicităţii, la 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităţilor est-germane, care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriaşe de est-berlinezi s-au apropiat de zid şi, în cele din urmă, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se, într-o atmosferă sărbătorească, cu mulţimea din Berlinul Occidental. După câteva săptămâni, Zidul a fost, în cele din urmă, distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990.

Din 1949 până în 1961, un mare număr de persoane, de la personalul cu studii superioare, la muncitorii calificaţi, migra dinspre estul spre vestul Berlinului, în principal, datorită reconstrucţiei din vest, susţinută de fondurile Planului Marshall. Într-o singură zi, de exemplu, întreaga catedră de matematică a Universităţii din Leipzig a părăsit RDG-ul. În plus, numeroşi vest-berlinezi traversau graniţa în răsărit pentru a-şi face cumpărăturile în magazinele cu preţuri subvenţionate de stat, unde preţurile erau mult mai mici decât în vest. Această secătuire a resurselor umane şi economice ameninţa Germania răsăriteană cu colapsul economic. Acest fapt avea repercusiuni în întreg blocul răsăritean şi, în special, în Uniunea Sovietică, care subvenţiona economia est-germană.

Impulsul pentru crearea Zidului Berlinului a venit de la liderul est-german, Walter Ulbricht, iar iniţiativa a fost aprobată de conducătorul URSS, Nikita Hruşciov, cu anumite rezerve. Propunerile lui Ulbricht pentru o a doua blocadă aeriană a Berlinului de Vest au fost respinse de sovietici, în timp ce Zidul trebuia construit numai din sârmă ghimpată. Dacă occidentalii ar fi încercat să forţeze bariera, est-germanii ar fi trebuit să dea înapoi, fără a deschide focul, sub nici un motiv. Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început duminică, 13 august 1961, în Berlinul Răsăritean. În acea dimineaţă, zona de frontieră a fost securizată de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de soldaţii şi muncitorii est-germani, fără implicarea directă a sovieticilor. Zidul a fost construit numai pe teritoriul est-german, constructorii asigurându-se că nu ating în nici un punct teritoriul vest-berlinez. Străzile care se întindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea oricărui vehicul şi a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat într-un zid în toată regula. Bariera a divizat, fizic, oraşul şi a încercuit, practic, Berlinul Occidental. În timpul construcţiei, soldaţii Armatei Naţionale Populare (NVA) şi ai Grupurilor de luptă ale clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având ordine clare pentru împuşcarea oricărui individ care ar fi încercat să fugă în Vest. Mai târziu, zona Zidului a fost întărită cu ziduri, câmpuri minate şi alte instalaţii de siguranţă. Numeroase familii germane au fost despărţite. Mulţi est-germani au fost opriţi să-şi mai desfăşoare activitatea în Berlinul Occidental, pierzându-şi o valoroasă sursă de venit. Berlinul Occidental a devenit o enclavă aproape total izolată într-un teritoriu ostil. Vest-berlinezii au demonstrat, în frunte cu primarul lor, Willy Brandt, împotriva zidului, criticând cu vigoare Statele Unite pentru lipsa de reacţie. John F. Kennedy a acceptat, într-un discurs din 25 iulie 1961, că Statele Unite nu pot decât spera să poată apăra vest-berlinezii şi pe germanii occidentali. Încercarea de a se opune est-germanilor ar fi dus la un eşec stânjenitor. Astfel, administraţia americană a protestat slab, formal, prin canalele obişnuite, dar fără vigoare, deşi Zidul Berlinului reprezenta o violare a înţelegerilor postbelice care permiteau Aliaţilor occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin.

Crearea Zidului a avut implicaţii profunde pentru ambele Germanii. Prin stoparea exodului către Occident, guvernul est-german a fost capabil să recâştige controlul asupra ţării. Zidul a devenit un simbol de referinţă al propagandei anticomuniste occidentale, în special după împuşcarea unor indivizi care încercaseră să traverseze bariera. Aceste acte de împuşcare a fugarilor au fost considerate crime după unificarea Germaniei.

Au existat opt puncte de trecere oficiale a Zidului, care permiteau vizitele germanilor din vest, occidentalilor şi personalului aliat în Berlinul răsăritean, precum şi vizitele germanilor democraţi în Berlinul apusean (după obţinerea unui permis corespunzător). După înţelegerile din 1972, au fost deschise noi puncte de trecere pentru transportul gunoiului vest-berlinez în gropile de gunoi RDG-iste, ca şi unele puncte de trecere pentru accesul la exclavele vest-berlineze.

În timpul existenţei Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din Berlinul răsăritean, încununate de succes. Diferitele rapoarte apreciază că numărul celor morţi în timpul tentativelor de trecere a Zidului ar fi între 192 şi 239 de persoane. Mulţi alţii au fost răniţi când încercau să evadeze.

Primele tentative reuşite de evadare au fost acelea ale persoanelor care au sărit peste gardul de sârmă ghimpată sau care au sărit de la ferestrele apartamentelor de-a lungul liniei de demarcaţie, dar astfel de încercări au fost zădărnicite de modernizarea Zidului. Tentativele încununate de succes de mai târziu au inclus: evadarea prin tunele săpate pe sub zid; traversarea acestuia agăţaţi de cablurile aeriene; zborul cu avioane ultrauşoare. A fost, de asemenea, un caz al unei persoane care a reuşit să se strecoare cu o maşină sport joasă, pe sub bariera de la Checkpoint Charlie.

Pe 23 august 1989, Ungaria comunistă a ridicat restricţiile de frontieră la graniţa cu Austria. În septembrie, mai mult de 13.000 de turişti est-germani din Ungaria trecuseră în Austria. În toamna anului 1989, în Germania răsăriteană au avut loc demonstraţii de masă antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a demisionat, în 18 octombrie 1989, şi a fost înlocuit de Egon Krenz, câteva zile mai târziu. Honecker proorocise în ianuarie acelaşi an că Zidul avea să mai stea în picioare “încă 100 de ani”, dacă niciuna dintre condiţiile care au generat construcţia lui nu avea să se schimbe.

A greşit cu aproape 99 de ani.

Ziua de 9 noiembrie este sărbătorită ca zi a Căderii Zidului. Berlinezii au venit la Zid cu baroase pentru a smulge suveniruri, reuşind să dărâme porţiuni întregi ale barierei în acest timp. Aceşti oameni şi-au câştigat porecla de “Mauerspechte” (ciocănitori de zid). Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiembrie. În primele săptămâni, soldaţii est-germani au încercat să repare porţiunile distruse de “Mauerspechte”. Până la urmă, aceste tentative au fost abandonate, grănicerii tolerând demolările şi trecerile “neautorizate” prin găurile făcute. Pe 13 iunie 1990, armata est-germană a început demolarea oficială a Zidului, cu porţiunea din Bernauer Straße. Demontarea rămăşiţelor zidului a durat până în noiembrie 1991. Au rămas în picioare numai câteva secţiuni scurte ale zidului şi câteva turnuri de pază pentru aducere-aminte. Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea Germaniei, care s-a încheiat, în mod oficial, la 3 octombrie 1990.

Premisele ridicării zidului

După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupaţie. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărţită în patru zone de ocupaţie corespunzătoare. Deşi, la început, intenţiile puterilor învingătoare erau de a guverna împreună Germania în graniţele stabilite în anul 1947, izbucnirea Războiului Rece a făcut ca zonele de ocupaţie franceză, britanică şi americană să fie unite în Republica Federală Germania, în 1949. Ca ripostă, în zona de ocupaţie sovietică a Berlinului avea să fie proclamată, în acelaşi an, Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul răsăritean. În interiorul graniţelor sale, Gemania răsăriteană a fost condusă de un guvern autoritar, modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie sistemul economiei planificate centralizat. În vreme ce Germania răsăriteană a devenit cea mai bogată şi dezvoltată ţară din blocul răsăritean, mulţi dintre cetăţenii ei priveau la prosperitatea economică şi libertatea politică din vest. Fuga numeroşilor cetăţeni est-germani către ţări necomuniste via Berlinul Occidental a dus la edificarea, în 1961, a sistemului frontierelor RDG, din care Zidul era parte integrantă.

Cele patru faze de construcţie

De-a lungul timpului, Zidul a trecut prin patru faze de construcţie:

Gardul din sârmă ghimpată de bază (1961), gardul din sârmă ghimpată îmbunătăţit (1962-1965), zidul din beton (1965-1975) şi zidul de graniţă (1975-1989). 

“Zidul celor patru generaţii a fost ultima şi cea mai sofisticată versiune a Zidului. Început în 1975 şi finalizat în 1980, a fost construit din 45.000 de secţiuni din beton armat, fiecare având 3,6 x 1,2 m, totul la un cost de 16.155.000 mărci est-germane. Pe creasta Zidului era montată o ţeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă şi mai grea escaladarea sa. Zidul era întărit cu garduri din plasă, senzori de mişcare, şanţuri împotriva vehiculelor, garduri din sârmă ghimpată, 116 turnuri de pază şi 20 de bunkere. Acesta este Zidul cel mai des văzut în poze, iar bucăţile din Zid care se mai află în Berlin sau altundeva în lume sunt bucăţi ale celei de-a patra generaţii a acestei construcţii.

Un „fapt al vieţii internaţionale”

La câteva luni după construirea barierei de sârmă ghimpată, guvernul USA a informat autorităţile sovietice că va accepta Zidul ca pe un “fapt al vieţii internaţionale” pe care nu va încerca să-l schimbe cu forţa. Era clar că moralul vest-german trebuia ridicat, de vreme ce viabilitatea Berlinului Occidental era grav ameninţată. Dacă Berlinul ar fi căzut, după toate eforturile podului aerian, cum s-ar fi putut încrede vreunul dintre Aliaţi în Statele Unite? Pe de altă parte, în faţa unei ameninţări sovietice serioase, o enclavă ca Berlinul Occidental nu putea fi apărată decât cu armele nucleare. De aceea, se impunea ca americanii să facă o demonstraţie de forţă, care să arate sovieticilor că nu pot împinge lucrurile mai departe.

În consecinţă, generalul Lucius D. Clay, care se bucura de un mare respect în rândurile berlinezilor după ce a condus cu succes eforturile americanilor din timpul podului aerian din 1948-1949, şi care era cunoscut că are o atitudine foarte fermă faţă de sovietici, a fost trimis la Berlin ca fiind consilier al preşedintelui american, având gradul diplomatic de ambasador. Generalul şi vicepreşedintele Lyndon B. Johnson au aterizat pe Aeroportul Internaţional Tempelhof în după-amiaza zilei de sâmbătă 19 august 1961.

Ei au ajuns într-un oraş apărat de ceea ce avea să fie cunoscută ca “Brigada Berlin”, formată din grupurile de luptă al II-lea şi al III-lea şi o companie de blindate. Fiecare grup de luptă era încadrat cu 1.362 de soldaţi şi ofiţeri. În 16 august 1961, Kenedy a dat ordinul întăririi Brigăzii Berlin. În dimineaţa zilei de 19 august a fost adus şi grupul de luptă nr. 1.

La fiecare trei luni în următorii trei ani şi jumătate, un batalion american nou era trimis în Berlinul Occidental pe autostradă, pentru a face o demonstraţie a voinţei aliate de a-şi folosi drepturile fără contenire.

Zidul avea peste 155 km lungime. În iunie 1962, au început lucrările la un al doilea gard paralel, la o distanţă de până la 90 m înspre interior, casele cuprinse în această fâşie fiind demolate, iar locatarii mutaţi la alte adrese. A fost creat un teritoriu al nimănui între cele două bariere, cunoscut în scurtă vreme ca “fâşia morţii”. Fâşia era pavată cu nisip greblat cu grijă, ceea ce făcea foarte uşor de sesizat urmele paşilor unor eventuali evadaţi. Zona nu oferea nicio posibilitate de camuflare, era minată şi împânzită cu capcane din sârmă şi, cel mai important, oferea un câmp de tragere vast pentru gărzile care păzeau Zidul.