„Zeul şi stăpânul” Aurelian

Lucius Domitius Aurelianus, viitorul împărat Aurelian, s-a născut, probabil, la 9 septembrie 214, în provincia Moesia, numită ulterior Dacia Ripensis, din nordul Balcanilor. Tatăl său a fost arendaşul unui senator bogat, Aurelius, de la care familia lui şi-a luat numele.

Aurelian a ales cariera militară şi a parcurs toate gradele, servind imperiul la frontiera Dunării, sub Gallienus şi Claudius. La moartea lui Claudius, în august 270, Aurelian se afla în fruntea unei armate romane pe frontiera de la Dunăre. Fiind un general de încredere şi comandant al corpului de cavalerie înfiinţat de Gallienus, Aurelian era succesorul firesc la tron, deţinând aceeaşi poziţie cheie ca şi Claudius atunci când i-a urmat la tron lui Gallienus.

Aurelian fusese deja implicat într-o lovitură de stat, căci lui i se atribuise ideea alarmei nocturne care l-a scos pe Gallienus afară din cortul său, în faţa oraşului Milano, oferindu-le asasinilor ocazia de a-l ataca. Atunci, revendicarea succesiunii de către Aurelian fusese ignorată în favoarea lui Claudius, care se bucura de o apreciere mult mai mare. Doi ani mai târziu, după moartea lui Claudius şi a fratelui său Quintillus, drumul lui Aurelian către purpura imperială era, în sfârşit, deschis.

Aurelian şi-a petrecut iarna la Roma, dar în anul următor s-a alăturat din nou armatei de la Dunăre, unde Claudius fusese pe cale să pornească operaţiunile împotriva vandalilor, alţi migratori de origine germanică. Rezultatul campaniei din anul 271 a fost indecis, dar vandalii, sprijiniţi de sarmaţi, au fost nevoiţi să treacă Dunărea înapoi şi să ceară pace. Între timp, alte neamuri germanice, iutungii şi marcomanii, au invadat nordul Italiei. Aceştia l-au învins pe Aurelian într-o primă confruntare, năvălitorii putând înainta până la Piacenza, după care au fost respinşi în două bătălii importante.

Invazia a avut un evident efect de durată, căci Aurelian a hotărât ca Roma, lipsită de ziduri încă de la începutul perioadei imperiale, să fie înconjurată de o linie de fortificaţii care să o apere împotriva viitoarelor invazii germanice. Pentru că toate trupele disponibile erau pe diferite fronturi, zidul a fost construit cu ajutorul civililor.

Faimosul zid al lui Aurelian, început în anul 271, a fost definitivat abia de succesorul său, Probus. Avea o circumferinţă de 19 kilometri, o grosime de 3,6 metri şi o înălţime de 6 metri, optsprezece porţi şi turnuri pentru piesele de artilerie. Nu era conceput să reziste unui asediu, ci mai degrabă să împiedice pătrunderea barbarilor care nu aveau armament de asediu.

În ciuda victoriilor sale din nord, domnia lui Aurelian a fost contestată de câţiva rivali, până la începutul anului 271: Domiţian, în Balcani, Septimius, în Dalmaţia şi un anume Urbanus. Foarte probabil revoltele acestora au repede reprimate.

Înfrângerea iutungilor şi a marcomanilor i-a dat lui Aurelian libertatea să se ocupe de provinciile secesioniste din estul şi vestul imperiului. În primăvara anului 272, şi-a condus armata spre răsărit, mai întâi traversând Dunărea şi înfrângându-i definitiv pe goţi, iar apoi organizând părăsirea şi evacuarea provinciei Dacia, pentru a consolida frontiera nordică. Deşi Dacia a fost apărată de lanţul muntos al Carpaţilor împotriva invaziilor germanilor, ea nu a reuşit să apere bazinul Dunării, iar acest lucru a contribuit la mutarea frontierei romane pe malul Dunării.

Aurelian s-a pregătit pentru confruntarea cu Zenobia, stăpâna Palmyrei, care controla întreg teritoriul dintre Egipt şi Asia Minor. Prima bătălie s-a dat la Immae, la 42 km est de Antiohia. Printr-o tactică abilă, Aurelian a neutralizat ameninţarea pe care o constituia cavaleria grea a Palmyrei şi a obţinut o victorie totală. Antiohia a fost supusă, iar Zenobia şi trupele sale s-au retras în sud, la Emesa. Acolo a avut loc o a doua bătălie, în care Aurelian i-a înfrânt din nou pe palmyreeni.

Zenobia a încercat o ultimă rezistenţă în capitala Palmyra, sperând că Aurelian nu va putea să-şi aprovizioneze armata în condiţiile unui asediu îndelungat în deşert. Aurelian şi-a transportat trupele cu ajutorul triburilor de beduini din Siria 128 de kilometri prin deşert pentru a asedia Palmyra.

Planurile Zenobiei au eşuat, asediaţii suferind chiar din cauza lipsei de provizii, şi regina a fost capturată de călăreţii romani în timp ce încerca să ajungă la perşi pentru a le cere ajutorul. Palmyra s-a predat şi provinciile răsăritene au fost reintegrate Imperiului roman, în vreme ce Zenobia a fost dusă la Roma. Se pare că a murit la scurt timp după ce a fost expusă la carul triumfal al lui Aurelian.

La scurt timp după ce Aurelian a părăsit regiunea, palmyreenii s-au revoltat din nou. Garnizoana romană de 600 de arcaşi a fost masacrată, iar un bărbat pe nume Septimius Antiochus s-a proclamat împărat. În primăvara anului 273, când i s-a adus vestea despre revoltă, Aurelian se afla într-o campanie împotriva carpilor la Dunăre. Împăratul a pornit în grabă spre Siria, luându-i pe palmyreeni prin surprindere şi cucerind cu uşurinţă oraşul.

După această a doua revoltă, Aurelian nu a mai arătat îndurare. Palmyra a fost sistematic cucerită de trupele sale. Odinioară magnific, Palmyra nu şi-a mai recăpătat niciodată strălucirea. Uitate de oameni, ruinele Palmyrei au fost descoperite abia în secolul al XVIII-lea. Fără nici un răgaz, Aurelian a plecat în Egipt, unde negustorul grec Firmos conducea o revoltă. Trupele romane i-au pus capăt, iar zidurile Alexandriei au fost distruse. Aurelian se putea intitula „Restitutor Orientis”. 

În anul 274, Aurelian se afla din nou pe picior de război, de data aceasta cu intenţia de a pune capăt puterii galilor din apus. Trupele imperiale au repurtat o mare victorie în bătălia de la Câmpiile Catalaunice, în apropiere de Châlons-sur-Marne, comandantul galilor, Tetricus, predându-se învingătorilor.

În toamna anului 274, Imperiul roman era reunificat, Aurelian considerându-se îndreptăţit să-şi ia titlul de „Restitutor Orbis”, „Restauratorul lumii”. Rămâneau alte probleme de rezolvat, inclusiv criza monedei imperiale.

Valoarea monedelor de argint scăzuse mult în 268, subminând încrederea în însăşi economia financiară. Gallienus a bătut monede din aur şi din argint de calitate inferioară, care nu aveau aproape nici o valoare, preţurile au crescut vertiginos, comerţul era ameninţat, iar numeroase persoane, ca şi statul roman, erau în pragul falimentului.

Aurelian s-a străduit să îndrepte lucrurile cumpărând vechea monedă devalorizată şi emiţând, prin reformă, noi monede cu un conţinut mai mare de argint. Se poate ca această mişcare să fi provocat marea revoltă a fabricanţilor de bani de la Roma, condusă de Felicissimus, patronul monetăriei. Probabil învinuiţi de sustragerea argintului şi de devalorizarea monedelor în scopuri personale, rebelii s-au refugiat pe Colina Caeliană, iar lupta care a urmat s-a soldat cu aproximativ 7.000 de morţi.

Căderea Palmyrei şi recucerirea Orientului au adus un plus de bogăţie, astfel încât Aurelian a acoperit datoriile către trezorerie, iar în locul vechilor distribuiri lunare de cereale, a instituit o distribuire gratuită zilnică de pâine (900 de grame), în timp ce carnea de porc, uleiul şi sarea erau distribuite la intervale regulate.

Tot în anul 274, a avut loc consacrarea noului templu închinat Soarelui, pe care Aurelian l-a construit în partea nordică a Romei, în apropiere de Mausoleul lui Augustus.

Templul conţinea decoraţiuni extravagante, cum ar fi robe încrustate cu bijuterii şi alte ţesături luate din templul lui Bel din Palmyra. Cultul lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit) era popular în rândurile armatei şi în provinciile răsăritene, iar Aurelian se poate să fi construit templul nu doar dintr-un sentiment de devotament personal, ci şi ca un reper comun pentru diversele neamuri din imperiu.

Ca înalţi preoţi ai zeului Soare, Aurelian a numit senatori, cultul Soarelui fiind proclamat religie oficială la Roma. Mult mai sobru decât excesele practicate de Elagabal, cultul Soarelui era axat pe tendinţele monoteiste din ultimii ani. Aurelian avea în vedere o divinitate universală, iar toate cultele locale erau considerate manifestări individuale ale acesteia. În acelaşi timp, Aurelian spera că acest cult va acţiona ca o influenţă unificatoare în cadrul Imperiului roman. 

În anul 275, Aurelian a pornit din nou spre frontiera nordică, stăvilind următoarea incursiune a iutungilor. Apoi a călătorit spre est, strângând o armată pentru un nou război împotriva perşilor. În septembrie sau în octombrie a fost omorât, pe când se afla la Coenophrurium, lângă Perint, pregătindu-se să treacă Bosforul. Instigatorul a fost Eros, secretarul său personal, iar făptaşii erau membri ai gărzii pretoriene. Motivele sunt neclare, deşi una dintre surse dă vina pe cruzimea crescândă a lui Aurelian, cauza poate fi o nemulţumire personală sau asprimea cu care pedepsea extorcările demnitarilor săi.

Oricare ar fi fost motivul uciderii sale, Aurelian a fost iubit de armata pe care o condusese la victorie de atâtea ori şi a fost înmormântat la Coenophrurium cu mare pompă. A fost imediat zeificat de Senatul roman. Deşi a domnit doar cinci ani, aceştia au fost plini de realizări. Mai presus de toate, Aurelian reîntregise Imperiul roman, reunificat pentru prima oară după cincisprezece ani. Împăratul a arătat respect Senatului şi a creat condiţiile împărţirii Italiei în şapte provincii de către Diocleţian.

Ca împărat, Aurelian s-a dovedit un conducător energic şi priceput, dar şi-a atras reputaţia de om aspru. Se spunea, de pildă, că i-a ucis pe fiul (alţii spun că fiica) surorii sale fără vreun motiv întemeiat. A fost considerat un principe mai degrabă necesar decât bun. Printre măsurile sale eficiente se numără menţinerea unei discipline stricte în rândurile armatei şi stârpirea extorcărilor şi corupţiei din rândurile demnitarilor săi. A fost, de asemenea, preocupat să confere funcţiei imperiale o demnitatea distinctă, intitulându-se „deus et dominus”, „zeu şi stăpân”.