Zbor deasupra Italiei. Jurnal.

Charismaticul director al Aeroportului international Baia Mare, Mihai Patrascu, este un neobosit calator prin lumea larga. A participat la cursuri, la excursii, proiecte in care a vazut multe si a invatat multe. Fin observator, fotograf si ziarist de ocazie, Patrascu si-a notat totul, dar totul. Lumea lui Patrascu poate parea diferita de ce vedem sau mai ales auzim, dar ea este la fel de reala ca o floare, ca o adiere de proaspat. Si cum nimic nu este intamplator, intr-o discutie amicala, am sesizat scriitura placuta, ce merita a fi citita. Va prezentam file din jurnalul italian al lui Mihai Patrascu. Nicolae TEREMTUS Imi incep aventura siciliana sub semnul unei zile pline de cursuri, la un castel pe varful unui munte (cam cum era inchisoarea din Fortareata), care vegheaza asupra orasului Palermo si de unde panorama este mai mult decat de vis. Munte, mare, oras si padure – sunt cele 4 dimensiuni care ma vor inconjura in urmatoarea luna. Am inteles de mai mult timp ca in Sicilia ai o senzatie ciudata la apus si la rasarit. Soarele apune si rasare ciudat de repede... Acum este 6,40 dimineata si este asa de multa lumina, incat ochii sufera de prea multa abundenta imaculata. Pe de alta parte, seara devine asa brusc noapte, incat, daca zabovesti cateva minute la un magazin, cand iesi, esti surprins de cat de mult ai stat – e ca senzatia de atemporalitate pe care ti-o da Eliade in “La Tiganci”... Cursurile le tinem intr-o cetate foarte stilata (un castel mai degraba) care este situat pe un munte – ajungerea acolo pe niste serpentine atat de inguste si de periculoase te face cel putin sa te infiori, daca nu sa te trezesti de-a totului, crezand ca acum-acum ne ducem in hau. Ieri, cel putin, cam asta a fost prima senzatie. Colegii au spus ca fiecare zi este o aventura si ar trebui sarbatorita ajungerea la curs, respectiv si intoarcerea, dat fiind gradul ridicat de risc la care ne expunem. Dar motive de sarbatorit ar fi foarte multe, nu e cazul sa insist acum, de vreme ce toti suntem tineri si buna dispozitie este atmosfera generala... Nu vreau sa insist prea mult asupra primei zile pentru ca am o importanta tema de meditatie – trebuie sa ma gandesc la ce imi spunea colegul din Mauritania referitor la numele africanilor: Dumnezeu este numit la ei in 99 de moduri (imparat, lumina, pace...), iar numele lor sunt de fapt raportate la aceste nume ale lui Dumnezeu – Abdelaziz este “sclavul lui Dumnezeu”... De aceea prescurtarea numelor lor, de exemplu “Aziz”, poate fi suparatoare pentru cei care sunt mai religiosi pentru ca, de fapt, „Aziz” este numele lui Dumnezeu si nu poti chema un muritor cu numele de care doar cel Nenascut se bucura. Cea de-a o suta denumire a lui Dumnezeu este una care nu se rosteste pentru ca el este UNICUL. Cam asta ar fi si semnificatia celei de-a o suta denumiri (teoretice doar, in practica ea nefiind aplicata si bineinteles, nefiind inglobata in nici un nume propriu). Cam atit, deocamdata, de pe frontul de sud al Europei. Au mai trecut deja 15 minute, iar soarele isi face de cap in mare, asa ca nu pot sa stau in camera.... Pe balconul meu sunt cactusi multi, unii infloriti, palmieri si rozmarin. Iar in departare se aude un clopot care nu „implea sara chemind la vecernie” cum ar spune Sadoveanu, ci umple dimineata cu revarsari de duh. Undeva, la confruntarea dintre Marea Mediterana si Tireniana, apartinator revendicat din ultima, Palermo este una din bijuteriile Europei. In dimineata verii de noiembrie, stau tacut si admir racoarea mangaietoare a valurilor, lumina puternica a unui soare care parca nu vrea sa stie ca in curind ar trebui sa lase locul gradelor putine si hainelor groase. O liniste parca anormal de italiana cuprinde in ea murmurul unui oras proaspat ridicat din intuneric, bataia valurilor de stancile colturoase si parca adriatice, dar si cantecul tardiv pentru mine al pasarilor din exoticul peisaj. In departare, din cand in cand, cainii orasului isi incep si ei o noua zi. Stau printre case cu deschideri generoase, cu portaluri crenelate si arcade maure si nu pot decat sa remarc eclectismul arhitectonic. O usa masiva de fier se deschide si in fata ei apare un batrin cu un navod in mina, are obrajii brazdati de vinturile marii si se vede pe el aerul de marinar etern. Aud langa mine un cantec celebru italian: Istoria sintem noi... Nimic mai adevarat, pentru ca, daca nu ar fi clipa prezenta, trecutul nu ar mai avea nici un sens, iar istoria nu ar fi altceva decit un alt val care sparge marea. Asa e stanca din fata mea, care priveste, sparge si da o alta dimensiune valului. In absenta ei, valul ar avea odihna si poate ca nu ar mai exista... prezenta ei insa il face sa fie, mereu, in miscare, sau, cum ar spune Joe Dassin : “Je me souviens des marrées hautes, du soleil et du bonheur qui passait sur la mer/ il y a un an, il y a un siècle, il y a une éternité”...(Va urma) Mihai PATRASCU