Winston Churchill - cel mai de seama englez al secolului XX

* Nascut la Blenheim Palace, Oxfordshire (30 noiembrie 1874), Winston Leonard Spencer Churchill a fost cel mai de seama englez al secolului XX. La 24 ianuarie 1965, Churchill a murit, lasand in urma imaginea unuia dintre cei mai importanti conducatori din istoria Regatului Unit al Marii Britanii si ai lumii intregi. Descendent al unei vechi familii aristocratice, fiu al Lordului Randolph Churchill, descendent al familiei Marlborough si Lady Churchill (nascuta Jennie Jerome), Winston Churchill a fost destinat inca din tinerete unei cariere politice. De mic a fost rebel, motiv pentru care nu a stralucit la invatatura. A fost admis cu greu la Academia Militara Regala Sandhurst, dupa absolvirea careia a fost trimis in India. In 1895 a fost judecator de pace in regimentul 4 husari si in acelasi an, dornic de aventura, a cerut sa fie trimis corespondent militar de razboi in Cuba. Din Cuba a fost detasat mai intai in Sudan si ulterior in Africa de Sud. In 1898 a luptat in batalia de la Omdurman. A fost capturat de afrikaner, a reusit sa evadeze si a revenit in Marea Britanie, unde, in 1900, a candidat din partea conservatorilor pentru Oldham. In 1906 a devenit membru al Parlamentului din partea liberalilor pentru Manchester, iar din 1908 pentru Dundee. Churchill a ajuns sa fie convins de necesitatea unei reforme sociale si a pus in practica acest lucru ca ministru liberal. A fost subsecretar de stat pentru colonii (1906-1908) si apoi ministru al comertului (1908-1910), iar in aceasta calitate a luat masuri pentru imbunatatirea conditiilor de munca. A fost criticat, in calitate de ministru de interne (1910-1911), pentru ca a reactionat exagerat la anumite evenimente si a facut apel la trupe pentru a pune capat unor conflicte de munca si pentru ca a condus personal politia in timpul asediului din strada Sidney. A fost criticat, pe nedrept, pentru modul in care a replicat la revoltele din Tonypandy (1910). Ca ministru al marinei (Prim Lord al Amiralitatii), din 1911 pana in 1915, a continuat reformele incepute de amiralul Fischer, luand masuri pentru aducerea la zi a tehnicii flotei, marina fiind in acea perioada cea mai puternica arma de aparare a Marii Britanii. A demisionat dupa ce a fost facut raspunzator de esecul campaniei de la Gallipoli („Operatiunea Dardanele”) si pentru scurt timp a luptat pe frontul de vest in cadrul Royal Scots Fusiliers, cu gradul de locotenent-colonel. In 1917 s-a intors din Franta la ordinul lui Lloyd George si a devenit ministru al aprovizionarii armatei. In 1918 a preluat ministerul Razboiului si al Aerului, iar in perioada 1921-1922 a fost ministru pentru colonii. In 1922, cand coalitia condusa de Lloyd George a cazut de la putere, a reinceput sa cocheteze cu Partidul Conservator. A fost implicat in interventia Marii Britanii in razboiul civil din Rusia, fiind extrem de ingrijorat ca bolsevismul reprezinta o amenintare in Marea Britanie. Vehementa sa impotriva tuturor socialistilor este posibil sa fi fost una din cauzele pentru care a pierdut mandatul pentru Dundee, in 1922, ceea ce i-a permis insa sa inceapa sa scrie istoria primului razboi mondial in lucrarea The World Crisis (1923-1931), lucrare in patru volume. In 1924 a fost ales sub titulatura de constitutionalist membru al Parlamentului pentru Epping, ceea ce a marcat revenirea efectiva in Partidul Conservator. In calitate de ministru de Finante, in cabinetul conservator condus de Baldwin (1924-1929), i se atribuie revenirea la etalonul aur, in ciuda tendintei unui numar tot mai mare de tari de a renunta la el. Incercarile lui de a reforma economia engleza au generat greve generale in toata tara. Rolul important pe care l-a avut in masurile luate de guvern impotriva sindicatelor in timpul grevei generale din 1926 i-a adus ostilitatea Partidului Laburist si a unor importante segmente ale populatiei muncitoare. S-a opus multora dintre cheltuielile pe care Marina Regala le considera necesare pentru ca Marea Britanie sa fie pregatita in mod corespunzator pentru razboi. In perioada 1929-1939 a ramas in afara scenei politice pentru ca multi colegi conservatori il considerau nedemn de incredere, impulsiv si reactionar. Aceste opinii au fost confirmate cand s-a opus vehement propunerii de a se acorda autonomie Indiei, avansata de guvernul national si sustinuta de Eduard al VIII-lea in timpul crizei abdicarii. Reputatia sa explica in parte de ce multe persoane nu au tinut cont de avertismentele lui din anii ’30 in ceea ce priveste necesitatea reinarmarii si pericolul pe care il reprezinta ascensiunea lui Hitler in Germania. Cand, in 1934, Churchill a indemnat ferm ca Marea Britanie sa raspunda inarmarii germane prin acumulari in domeniul flotei regale, guvernul si opozitia au facut corp comun in a-l privi dispretuitor. Faptul ca a sustinut reinarmarea l-a recomandat insa pentru functia de ministru al Marinei, in cabinetul de razboi condus de Neville Chamberlain, format in septembrie 1939. Odata cu atacarea Poloniei de catre Germania nazista a fost numit din nou Prim Lord al Amiralitatii. La 10 mai 1940, dupa esecul fortelor anglo-franceze in incercarea de a apara Norvegia si inceputul invadarii Frantei de catre nazisti, primul ministru englez Chamberlain a demisionat. Churchill a devenit prim-ministru si ministru al Apararii intr-un guvern de coalitie alcatuit din membri conservatori, liberali si laburisti. Churchill a incercat sa realizeze o alianta cu Franta, alianta care a esuat insa din cauza ca francezii erau pe punctul de a capitula. Dupa infrangerea Frantei (22 iunie 1940), Churchill a respins propunerea Germaniei de a incheia pace si a ordonat dezarmarea tuturor navelor franceze aflate in porturile engleze, temandu-se de atac neasteptat. Churchill s-a preocupat de mobilizarea marelui imperiu britanic, aceasta fiind singura modalitate de a intrece la productie Germania si aliatii ei. A introdus serviciul militar obligatoriu si a luat masuri pentru dezvoltarea industriei de armament. In calitate de lider pe timp de razboi, Churchill a incercat sa sustina moralul populatiei, in special in perioada in care Marea Britanie a fost singura impotriva Germaniei, pana in 1941, cand au intrat in razboi SUA si URSS. „Churchill era, fireste, prea sofisticat si citise prea multa istorie ca sa-si faca iluzii ca, la sfarsitul razboiului, Marea Britanie va mai fi prima putere mondiala sau cel putin una dintre primele. Aceasta pozitie avea sa fie revendicata de Germania sau de Statele Unite. Prin urmare, intransigenta sa ar putea fi interpretata ca un semn al preferintei pentru hegemonia americana in defavoarea celei germane”, afirma Henry Kissinger. Churchill a acordat o prioritate absoluta bunelor relatii cu SUA, dar a lipsit adeseori de la consultarile cu liderii tarilor din Commonwealth ale caror trupe le-a folosit la maximum. In 1941, impreuna cu presedintele Franklin D. Roosevelt, a contribuit la redactarea Cartei Atlanticului. „Winston are o suta de idei intr-o zi, dintre care doar patru sunt bune... dar el nu stie niciodata care!”, afirma Roosevelt. Imediat dupa intrarea Americii in razboi, Churchill a propus un atac asupra a ceea ce el numea punctul slab al Axei, din sudul Europei. Cand Hitler a invadat Uniunea Sovietica, Churchill a explicat decizia Marii Britanii de a-l sprijini pe Stalin cu o fraza: „Daca Hitler ar fi invadat Iadul, as fi facut, cel putin, o referire favorabila la adresa Diavolului.” La 12 iunie 1941 a fost incheiat acordul sovieto-britanic de lupta impotriva fascismului, desi Churchill era un mare adversar al comunismului. Prin acest acord cele doua tari se angajau sa nu incheie pace separata cu Germania si se obligau sa-si acorde ajutor reciproc. La sfarsitul razboiului, insistent dar zadarnic, Churchill l-a indemnat pe Eisenhower sa ocupe Berlinul, Praga si Viena inaintea armatelor sovietice. Preocupat de expansionismul sovietic, Churchill s-a temut ca SUA sa nu-i faca prea multe concesii lui Stalin, dat fiind ca razboiul se apropia de sfarsit; se spunea adesea ca a supraestimat masura in care Marea Britanie putea influenta America. Churchill si-a dorit sa reconstruiasca echilibrul puterii in Europa. Aceasta insemna reconstructia Marii Britanii, a Frantei si chiar a Germaniei invinse, astfel incat, impreuna cu Statele Unite, aceste state sa poata contrabalansa colosul sovietic de la est. In februarie 1945, la Yalta, Roosevelt l-a dojenit pe Churchill in prezenta lui Stalin pentru ca incerca sa faca „in mod artificial” din Franta o mare putere. Cu toate acestea, Churchill a reusit sa alimenteze iluzia ca Marea Britanie mai era inca o mare putere, capabila sa stavileasca de una singura expansiunea sovietica. In 1945 a pierdut alegerile in favoarea lui Attlee. Acest lucru s-a datorat in mare masura faptului ca laburistii erau mai favorabili unor schimbari sociale. La 5 martie 1946, la Fulton, Missouri, Churchill a tras semnalul de alarma in legatura cu expansionismul sovietic, descriind o „Cortina de fier” care s-a lasat „din Stetin, in Balcani, pana in Triest, in Adriatica.” Desi a fost liderul opozitiei (1945-1951), a lasat aproape totul in grija lui Eden. A calatorit mult si a abordat probleme de politica internationala. A scris lucrarea The Second World War (1948-1954), pentru care a primit in 1953 Premiul Nobel pentru Literatura. Ca om politic, Winston Churchill era atipic. Fire rebela, nu s-a putut inregimenta niciodata cu adevarat intr-un partid politic sau cel putin nu se poate afirma despre el ca a fost un om de partid, ci mai degraba unul de idei politice. In 1951 a redevenit prim-ministru, dar starea sa de sanatate era deja precara. Si-a concentrat atentia asupra „relatiei speciale” dintre Marea Britanie si SUA si a primit pentru aceasta activitate in mod onorific cetatenia americana din partea presedintelui american Kennedy. A fost convins ca intre Statele Unite si Commonwealthul britanic era necesara o alianta pentru a iesi in intampinarea amenintarii imediate. In rest a fost detasat de activitatea cotidiana pe care i-o impunea functia, lasand politica externa in seama lui Eden, iar politica interna si cea economica in seama lui Butler, pe care nu il agrea deloc. In 1953 a suferit un atac cerebral, iar doi ani mai tarziu a demisionat. Tot mai bolnav, deprimat, avand grave probleme din cauza patimii sale pentru alcool, Churchill a suferit un atac de apoplexie pe 15 ianuarie 1965, decedand noua zile mai tarziu, la exact sapte decenii de la moartea tatalui sau. Criticii lui Churchill au afirmat ca, in ciuda discursurilor sale impunatoare, a contribuit la pierderea de catre Marea Britanie a statutului de putere mondiala. Este dificil de spus cum ar fi putut impiedica acest lucru, tinand cont de implicarea Marii Britanii intr-un razboi de asemenea proportii. Omul care a sustinut ca Marea Britanie a mentinut libertatile Europei a fost cu siguranta cel mai de seama englez al secolului XX. Ioan BOTIS