Washington, D.C. Monumental

Făcusem noi un fel de acord acum câţiva ani că în orice ţară ne-am muta, trebuie să vedem capitala şi să gustăm mâncarea tradiţională. Problema e când ne mutăm în ţări de mărimea unui continent. Suntem în S.U.A., de la sfârşit de iulie 2014 şi a fost mai uşor, cu puţin noroc, să vedem capitala, decât să gustăm mâncarea tradiţională, pentru că nu există un consens în ceea ce priveşte echivalentul sarmalelor sau al mămăligii.

La început de decembrie a trebuit să călătoresc la Washington, D.C. pentru conferinţa Asociaţiei Antropologice Americane. Mă înscrisesem ca voluntar pentru a scăpa de taxa de participare, iar norocul a făcut să am o prietenă care locuieşte la câteva staţii de metrou de locul unde s-a ţinut conferinţa. Am cunoscut-o în 2005, când era voluntar Peace Corps în România, Baia Mare, nu ne mai văzusem de şapte ani şi ne-am bucurat de oportunitatea de a depăna amintiri şi a ne pune la curent cu păţaniile fiecăreia din ultima vreme.

Conferinţa a fost copleşitoare pentru mine. În cel mai bun sens posibil. Am reuşit să cunosc profesionişti din domeniu ale căror articole şi cărţi le citisem de-a lungul primului semestru la North Carolina State University, unde suntem studenţi la masterat din august 2014. La fel de copleşitoare a fost însă şi capitala S.U.A., pe care am explorat-o pe fugă şi doar parţial într-o după-amiază, spre sfârşitul conferinţei. După ce am ieşit din Muzeul Naţional de Istorie Naturală, administrat de Smithsonian, mi-am spus că e obligatoriu să îmi aduc copilul să se bucure de atâtea lucruri interesante. Zis şi făcut. Mary, gazda şi prietena mea, ne-a oferit soluţia, să petrecem câteva zile în casa lor, între Crăciun şi Anul Nou, şi să ne bucurăm de muzeele şi galeriile de artă care nu doar că nu taxează intrarea, dar majoritatea aveau şi program prelungit în perioada aleasă de noi. O zi după Crăciun am pornit spre capitală.

În prima zi am explorat monumentele dedicate lui George Washington şi Abraham Lincoln. Vremea a fost extrem de prietenoasă pentru un sfârşit de decembrie şi turiştii nu mai pridideau să coboare din autocarele multicolore. Am trecut şi prin faţa Casei Albe, să pozăm grădina de verze ce are şi o plăcuţă în afara gardului, să ştie turistul. Ne-am oprit şi la monumentul dedicat participanţilor în cel de-al doilea Război Mondial. Apoi ne-am aventurat la Muzeul Naţional de Istorie Naturală, unde cel mic nu mai prididea să alerge, să întrebe şi să ne arate animale în mărime naturală, oase de dinozauri şi acvarii, ori să se lipească de microscoape şi lupe în sălile dedicate micilor exploratori. Am plecat de la muzeu abia spre seară şi nu am apucat să îl vedem tot, deşi avea program prelungit până la 7:30 pm.

A doua zi, duminica, pe vreme mohorâtă, am mers cu metroul până la Capitoliu, iar după aceea ne-am oprit la Muzeul Naţional al Amerindienilor. Clădirea în sine e o bijuterie arhitectonică, iar întinderea geografică şi diversitatea umană reprezentată în muzeu sunt extraordinare, de la Quechua din Peru, până la Inuiţii din Nordul îngheţat. Copiii pot construi un iglu de burete, împleti un coş, desena pandantive cu modele tradiţionale sau îşi pot exersa balansul într-un simulator de canoe, printre alte activităţi pregătite pentru ei. La parter puteţi gusta mâncare tradiţională, noi am încercat doar o ciocolată caldă şi picantă şi apoi am mers la următorul muzeu: Muzeul Naţional al Aerului şi Spaţiului.

Avioane, rachete, planete, simulatoare de zbor. La ora închiderii, noi încă nu terminasem de văzut toate expoziţiile, aşa că a trebuit să revenim a doua zi. După o simulare de zbor în avionul Baronului Roşu (Manfred von Richthofen), am traversat strada către Galeria Naţională de Artă. Am stabilit o oră de întâlnire, iar soţul şi odrasla s-au dus la Muzeul Naţional de Istorie Americană.

Eu am rămas la galeria de artă şi m-a prins (iar) ora închiderii fără să fi apucat să explorez toate expoziţiile. Ştiam de la începutul lunii, când ajunsesem târziu la Galerie şi foarte pe fugă, că găzduiesc o expoziţie permanentă de artişti italieni, secolele XIII-XVI. Când am dat ochi cu „Ginevra de’ Benci” a lui Leonardo da Vinci m-am repezit la primul supraveghetor să-l întreb dacă au măcar o piesă de Michelangelo. „Nici măcar una”, mi-a spus amabilul domn. Fie. N-am putut să stau posacă niciun moment, căci ar fi culmea răsfăţului să nu te simţi în paradis când eşti înconjurat de lucrări semnate de Boticelli, Titian, Fra Filippo Lippi, Rafael, Ghirlandaio, Monet, Renoir, Cézanne, Van Gogh, Gauguin, Matisse, Modigliani, El Greco, Degas, Toulouse-Lautrec, Picasso, Manet, Dali, Goya, Rembrandt, Vermeer şi atâţia alţi artişti ale căror nume au ocupat şase pagini din jurnalul meu de călătorie. „Galeria e acum închisă”, a sunat avizul supraveghetorilor când ceasul a bătut ora cinci. Aş fi vrut să văd sculpturile lui Brâncuşi, despre care citisem pe website-ul Galeriei, dar nu sunt expuse acum. Poate altădată.

Ultima zi, soare, dar frig, ne-am dus pe jos să vedem monumentele dedicate lui Thomas Jefferson, F.D. Roosevelt şi Martin Luther King, Jr. Era penultima zi a anului 2014. Kilometrii parcurşi pe jos timp de patru zile, perindările prin muzee şi frigul tăios şi-au spus cuvântul, ne-am refugiat la o cofetărie în jurul unei ciocolate calde şi apoi am mers către casă să ne pregătim pentru călătoria cu autocarul de a doua zi. Staţia de autocare era în apropierea Capitoliului, iar ieşirea din oraş s-a făcut aproape paralel cu monumentele vizitate în ultimele zile, permiţându-ne să ne luăm rămas bun cu ochii, să-i spunem pe curând monumentalului Washington, D.C. pe care nu l-am explorat decât în mică parte.