Vulturul Imperiului francez

Importanta istorica a lui Napoleon nu se limiteaza numai la victoriile si cuceririle militare. Armatele sale au contribuit masiv la raspandirea ideilor Revolutiei franceze, punand bazele unei complexe si ireversibile transformari culturale, politice si institutionale ale continentului. A fost un geniu militar incontestabil, nici cei mai vehementi detractori ai sai neputandu-i nega rapiditatea si fantezia deciziilor, abilitatea utilizarii factorului surpriza si charisma in actul de conducere. Napoleon Bonaparte s-a nascut la 15 august 1769, la Ajaccio, in Corsica, fiind al doilea fiu al lui Carlo Mario Bonaparte si al Mariei Letizia Ramolino. Dupa terminarea scolii de ofiteri, Napoleon s-a distins in calitate de capitan de artilerie, la asediul orasului Toulon, eliberandu-l de englezi (1793). A fost numit general de brigada si i s-a incredintat sarcina reprimarii insurectiei regaliste din 1795. In 1796, s-a casatorit cu Josephine Tascher de la Pagerie, vaduva generalului de Beauharnais. In acelasi an a fost numit general in fruntea armatei din Italia, unde a condus o campanie fulgeratoare, soldata cu victoriile de la Millesimo, Lodi, Arcole si Rivoli asupra trupelor austro-sarde. A ocupat Mantova si teritoriile venetiene, fortandu-i pe austrieci sa incheie pacea de la Campoformio. Drumul spre imperiu Temandu-se de cresterea puterii lui Napoleon, Directoratul a incercat sa-l indeparteze, incredintandu-i o expeditie in Egipt, destinata a taia legaturile Angliei cu India. In pofida victoriilor asupra mamelucilor, misiunea a fost compromisa in urma victoriei amiralului Nelson asupra flotei franceze la Abukir. Reintors in Franta, Napoleon a organizat o lovitura de stat prin care a inlaturat Directoratul si a instaurat regimul Consulatului, devenind prim-consul. Din acel moment, Napoleon a desfasurat o laborioasa opera de sporire a puterii personale si de centralizare politico-administrativa a statului, lipsind de autoritate adunarile legislative si intarind aparatul executiv. A reorganizat finantele, justitia, a creat licee, Legiunea de Onoare, Banca Frantei, a promulgat un cod civil care-i poarta numele si care a marcat o etapa decisiva in innoirea dreptului modern. A urmat o noua campanie in Italia, in care i-a invins pe austrieci la Marengo, dupa care a impus pacea de la Lunéville, ce recunostea Frantei influenta asupra Italiei de Nord si dominatia asupra malului stang al Rinului. Prin pacea de la Amiens a obligat Anglia sa restituie coloniile ocupate in timpul Revolutiei franceze, iar prin concordatul cu Sfantul Scaun a incercat reconcilierea regimului cu Biserica catolica. Napoleon s-a proclamat consul pe viata si, dupa mai multe solicitari, la 18 mai 1804, senatul l-a proclamat imparat al francezilor. Papa Pius al VII-lea a oficiat incoronarea in catedrala Notre Dame. Imperiul a fost declarat ereditar si a fost creata o noua nobilime. Napoleon si-a luat si titlul de rege al Italiei. Expansiunea franceza Desfiintand orice opozitie interna si impunand controlul statului asupra activitatilor culturale si artistice, Napoleon a inaugurat o politica expansionista in Europa, dedicandu-se edificarii “Marelui Imperiu” prin infiintarea unor regate supuse Frantei, cu suverani dintre rudele si prietenii lui (Olanda - Louis Bonaparte; Neapole - Joseph Bonaparte, dupa aceea Joachim Murat; Westfalia - Jérôme Bonaparte; Spania - Joseph Bonaparte). Napoleon a reusit sa destrame toate coalitiile antifranceze, invingand trupele austro-ruse la Austerlitz (1805), pe prusaci la Jena (1806), pe rusi la Eylau si Friedland (1807). Tarul Rusiei a fost obligat sa semneze pacea de la Tilsit si alianta cu Napoleon care s-a simtit astfel liber sa se indrepte impotriva Angliei pentru a face din Mediterana “un lac francez”. In aceste circumstante s-a constituit blocada continentala ce inchidea pietele europene comerciantilor britanici. In acelasi scop, au fost ocupate Spania si Portugalia (1808). Daca pentru Napoleon nu a fost greu sa-i invinga inca o data pe austrieci la Wagram si sa le impuna pacea apasatoare de la Viena, trezirea sentimentelor nationale in Germania si Spania (unde un razboi de gherila provoca umilitoare pierderi armatei franceze) a inceput sa creeze primele fisuri in constructia napoleoniana. Sfarsitul epopeei Pentru a avea urmasi si a-i controla pe habsburgi, Napoleon a repudiat-o pe Joséphine si s-a casatorit cu Maria Luisa de Habsburg, care i-a dat un mostenitor. Inainte de campania din Rusia, din cei aproximativ 150 de milioane de locuitori cati numara atunci Europa, 80 de milioane erau direct sau indirect supusii lui Napoleon, imperiul lui depasindu-l pe cel al lui Carol cel Mare. Anticipand pregatirile de razboi ale tarului, Napoleon a invadat Rusia in 1812, in fruntea Marii Armate care, dupa ocuparea Moscovei, a fost constransa la o retragere dezastruoasa. Situatia a devenit extrem de dificila pentru Napoleon, care resimtea lipsa soldatilor experimentati si a armamentului. Prusia si Austria s-au alaturat Rusiei si au reusit sa invinga armata franceza in batalia de la Leipzig, in timp ce Germania si Olanda s.au revoltat impotriva stapanirii franceze. Franta a fost invadata si Napoleon, dupa o rezistenta disperata, a fost silit de maresalii sai sa abdice, obtinand suveranitatea asupra insulei Elba. In timp ce Congresul de pace de la Viena se grabea sa distruga Marele Imperiu, Napoleon a reusit sa scape de sub supravegherea englezilor si s-a intors in Franta pentru “domnia celor 100 de zile”. Infrant definitiv la Waterloo, Napoleon a abdicat din nou si s-a predat englezilor (1815). Deportat in insula Sfanta Elena, a murit in 1821. Ulcerul spaniol Relatiile franco-spaniole n-au fost dintre cele mai amicale, incepand cu 1799, pentru ca Napoleon a reusit sa dea Spaniei impresia ca era un simplu aliat al Frantei, a carui datorie era sa furnizeze oameni si bani atunci cand i se cerea. Atunci cand Spania nu a mai reusit sa faca acest lucru in mod satisfacator, Napoleon l-a inlaturat pe rege si l-a incoronat pe fratele sau, Joseph Bonaparte. Inabusirea cu ferocitate de catre Murat a unei revolte a locuitorilor Madridului, in mai 1808, scene imortalizate de Goya, au suscitat ura intregii populatii impotriva fortelor franceze de ocupatie. S-au format comitete locale de rezistenta (juntas), coordonate de cler si nobilime, pentru mobilizarea luptatorilor de gherila si a soldatilor din trupele regulate. Napoleon a fost nevoit sa intervina in Spania cu 100.000 de veterani, dar s-a retras in 1809. Spania a fost organizata in provincii semi-independente, conduse de generali francezi. Razboiul din Spania a erodat prestigiul militar al Frantei, lungile si nedecisele lupte impotriva luptatorilor de gherila fiind atat costisitoare cat si demoralizatoare. Oriunde in alta parte s-ar fi aflat, armata franceza din Spania ar fi fost mai de folos. Campania spaniola a dus la pierderea in final a circa jumatate din cei 600.000 de soldati francezi care au luptat acolo. Dezastrul din stepele rusesti Nerespectarea de catre rusi a blocadei continentale a dus la campania din 1812, Napoleon pornind spre Moscova in fruntea unei armate de 450.000 de soldati, 150.000 de auxiliari si 1.000 de tunuri. Marea Armata a inaintat la inceput printr-un tinut pustiu, a repurtat mici victorii tactice, dar armata rusa s-a retras in ordine, cu moralul intact, si intarindu-se pe masura ce se retragea in imensitatea Rusiei. La Petersburg, tarul, inalta societate si cea mai mare parte din populatie si-au manifestat profunda nemultumire fata de aceasta retragere continua. Tarul l-a numit pe Kutuzov la comanda suprema a armatelor rusesti. Adept al temporizarii, Kutuzov a fost obligat totusi sa accepte o confruntare cu Napoleon. A urmat batalia de la Borodino, cea mai sangeroasa confruntare din istoria confruntarilor napoleoniene, soldata cu o victorie franceza. Kutuzov a parut un moment hotarat sa apere Moscova, dar a renuntat si a parasit orasul, in timp ce guvernatorul Rostokin a pus la cale incendierea lui. Francezii au intrat intr-un oras devastat de flacari. Intreaga Moscova devenise o mare de flacari si toate incercarile de a stavili focul au ramas zadarnice. Napoleon a ramas in apropierea Moscovei pana la 19 octombrie, sperand in zadar ca tarul Alexandru I va incepe negocierile de pace. Retragerea s-a realizat in conditii grele. Atacurile cazacilor, dar mai ales zapada si gerul au decimat armata franceza. Trecerea Berezinei a fost episodul cel mai dramatic al campaniei si numele acestui fluviu a ramas sinonim cu dezastrul. Doar vreo 50.000 de soldati au reusit sa treaca fluviul si doar 25.000 dintre acestia au ajuns in Germania. Gloria de a fi salvat la Berezina sfaramaturile armatei franceze i-a revenit maresalului Ney, care a si fost ultimul soldat francez iesit de pe teritoriul Rusiei. Cea mai complexa personalitate istorica „Napoleon apare ca cea mai complexa personalitate istorica, cea mai greu de definit si poate cea mai originala. Dotat cu o inteligenta vasta, cu o imaginatie rece si totusi vulcanica, cu o putere de munca si o vointa care n-au fost egalate de nici un predecesor, despot si din necesitate si prin temperament, el a exercitat dictatura fara excese, fara fanatism si fara cruzime. Dominator, el a umilit in anticamerele lui monarhi de drept divin, aristocrati infatuati, politicieni prezumtiosi, dar niciodata nu a umilit oameni simpli, nevoiasi. Sever si distant cu cei mari, familiar cu cei mici; econom pana la avaritie cu banul public, generos pana la risipa cu banii lui; bun pana la slabiciune in viata privata, necrutator in cea politica, a iubit puterea cu pasiunea marilor artisti pentru arta lor si tot ca ei a tins spre perfectiune. A abuzat de aceasta putere, dar a facut-o in scopuri mari. A facut marea, funesta greseala de a socoti monarhia ca pe cel mai bun sistem de guvernare, dar nu a privit tronul ca pe un izvor de placeri, un paradis al trandavilor, favoritelor si camarilelor. A fost obsedat de locul care-l va ocupa in istorie, dar a fost lipsit de maruntele vanitati omenesti. Fata de aceia care l-au tradat, l-au insultat si calomniat, atitudinea lui a fost dispretul, el nu s-a coborat niciodata pana la razbunare (…) Cauzele prabusirii lui Napoleon au dat nastere la mii de explicatii si pareri. Unii o atribuie greselilor politice, altii celor militare, noi credem ca a existat o singura cauza, incercarea de a realiza imposibilul.” - Gheorghe Eminescu Sfarsitul vulturului corsican Dupa infrangerea de la Waterloo, Napoleon s-a predat englezilor, care l-au exilat pe insula Sfanta Elena (un zid inalt de bazalt negru, ramasita a unui vulcan stins, ce servea Companiei Indiilor ca punct de alimentare cu apa a navelor sale). In atmosfera inabusitoare de pe insula, Napoleon si-a impartit timpul intre plimbarile in spatiul autorizat de autoritatile engleze, dictarile facute companionilor sai si lectura. O viata cenusie, facuta si mai neplacuta de o clima dominata de ceata si ploaie si de o atmosfera incordata de rivalitatile si suspiciunile din randul membrilor anturajului. Se mai adaugau si tracasarile guvernatorului insulei, Hudson Lowe, un subaltern de o inteligenta mediocra, captiv al regulamentului si innebunit de prea marea lui raspundere. Incetul cu incetul, sanatatea prizonierului a inceput sa slabeasca. Din 1817, Napoleon a fost puternic zdruncinat de durerile reumatismale, dezinterie, stari de ameteala si dureri stomacale. A murit in ziua de 5 mai 1821, incheind ultima batalie a vietii sale: modelarea imaginii sale, asa cum voia sa o lase posteritatii. Fostii lui soldati au dus mai departe un adevarat cult al imparatului, ei fiind autorii autentici ai legendei care s-a nascut. Reinhumarea sa la Domul Invalizilor, in 1840, a fost ultimul prilej pentru “batranele mustati” de a-si scoate decoratiile si uniformele gaurite de gloante intr-un ultim mars in urma celui pe care-l poreclisera “micul caporal”. Minutul lumii la Waterloo Dupa ce l-a invins pe prusacul Blücher la Ligny, Napoleon a pastrat doar doua treimi din armata sa, cealalta treime punand-o sub comanda lui Grouchy, cu misiunea de a-i urmari pe prusaci si a-i impiedica sa faca jonctiunea cu englezii lui Wellington. Oboseala oamenilor, epuizati de marsuri si de vremea rea, de noroaie si de aprovizionarea proasta, l-au obligat pe Napoleon sa amane batalia decisiva pentru a doua zi: 18 iunie. Aceasta intarziere i-a fost fatala lui Napoleon, intrucat le-a permis prusacilor, care scapasera de Groucy, sa apara pe campul de lupta si sa provoace deruta francezilor. Tactica lui Napoleon a constat in distrugerea flancului stang englez pentru a impiedica orice jonctiune cu prusacii, dar atacurile franceze au fost respinse de careurile engleze. Imparatul s-a hotarat sa atace centrul armatei britanice. De mai multe ori, sarjele cavaleriei franceze, „o maree de otel” condusa de Ney, au fost pe punctul de a disloca careurile engleze, dar au aparut prusacii. Napoleon a trimis in lupta garda imperiala, care si-a inceput atacul la baioneta. Dupa 60 de batalii in care nu se retrasese niciodata fara ordin, garda secerata de salvele inamice a fost nevoita sa dea inapoi. Retragerea garzii, combinata cu aparitia inopinata a inamicului, acolo unde, de fapt, era asteptat Grouchy, a provocat o panica generala de care englezii au profitat pentru a lansa la randul lor ofensiva. Retragerea s-a transformat intr-o debandada generala, care nu s-a mai oprit pana la frontiera. Doar vechea garda a ramas de nezdruncinat, dirijand armata dezordonata a francezilor spre Charleroi. Grouchy, care il lasase pe Blücher sa-i scape, a reusit totusi sa-si duca neatinse trupele dincolo de granita. Ioan BOTIS