Vremuri „înfricoșătoare”…

Sunt un om în căutarea adevărului, iar unele dintre cărțile ce-mi pică în mână mă ajută să văd mai bine. Frământările mele, ce rezultă din reflexie filosofică, se cuvine a le mărturisi prietenilor mei, pentru a putea evalua, prin dialog onest, dacă ceea ce gândesc și spun este corect sau, în ultimă instanță, pentru a-mi da jos ceara de pe ochi. Considerați, vă rog, acest text ca o scrisoare către un prieten imaginar, de la care nu aștept un răspuns sincer.

Trăim vremuri când echi­librul nostru interior este măcinat de îndoială, într-un fel sau altul, când căutăm puncte de sprijin pentru a putea urni lucrurile înainte sau chiar pentru a putea răsturna lumea. Comunitatea, prin familie, ne învață în „cei șapte ani de acasă” să ne orientăm spre valorile universale ale omenirii: adevărul, binele și frumosul. Apoi, școala ne mai învață câte ceva: să scriem, să citim, să socotim, ne învață constantele culturii care ne-a format, precum și coordonatele realității în care trăim. Atât.

Una dintre constantele culturii în care trăim este morala creștină a iubirii aproapelui, ce vine să completeze Credința în Dumnezeu ca și creator al lumii și dătător de liber arbitru creației lui privilegiate – Omul. Alături de această
cons­tantă culturală creștină, se adau­gă credința în „viața de apoi”, care dă sens vieții noastre pământene.

Dragul meu prieten, am înțeles de la început că datoria noastră morală față de noi înșine și față de semeni este aceea de a ne per­fecționa, a fi mai buni, mai morali, mai utili societății, prin contribuția noastră ca indivizi și/sau ca microcomunitate la progresul umanității.

Declarativ, ritualic, organizatoric, părem să fim întocmai cu preceptele morale creștine. Altfel, dragul meu prieten, lucrurile doar par să fie așa, iar îndoiala stre­curată în sufletul meu uneori am senzația că-mi corodează credința, sufletul chiar. În încercarea mea de a mă face înțeles, am să folosesc tehnica eseului descriptiv pentru a zugrăvi situația lumii în care astăzi noi trăim, fără ca noi, oamenii cu școală, să răspândim ceva mai multă lumina decât un licurici... Problematica epidemiologică (din lecturile unor texte ale filosofului italian Giorgio Agamben, din lecturile textelor unor prieteni din social-media)

De aproape un an, văd în jurul meu confuzie, frică, nedumerire, arbitrar, dubla măsură în judecată, frânturi de logică, regres moral. Ne confruntăm cu măsuri de ur­gență/alertă frenetice și nesfârșite, iraționale vizând o epidemie din cauza virusului Corona SARS Cov2 care, potrivit autorităților, pe eșantioane de mii de cazuri, pe date statistice, infectarea provoacă simptome ușoare și moderate (un fel de gripă) în 80-90% din cazuri, cca 10-15% din cei infectați pot dezvolta o pneumonie, a cărei evoluție este însă benignă în majoritatea absolută a cazurilor. Doar 4% din pacienți au nevoie de recuperare la terapie intensivă. Morta­litatea este între 0,04% și 0,4%, în funcție de vârstă și comorbidități.
Dacă este așa, de ce mass-media și autoritățile se străduiesc să răspân­dească panică, întreținând o stare de excepție, cu îngrădiri exagerate ale libertății de mișcare și suspendarea condițiilor normale de viață și de muncă pentru regiuni și națiuni?
Acest comportament decizional al guvernelor ar putea fi explicat prin doi factori: tendința tot mai accentuată de a folosi starea de excepție (alertă/necesitate) drept paradigmă normală de guvernare (din rațiuni de siguranță și sănătate publică se interzice părăsirea loca­lității sau a zonei; interzicerea intrării în localitate; suspendarea manifestațiilor, suspendarea serviciilor educative; suspendarea serviciilor culturale, sportive etc.; suspendarea procedurilor de concurs și a unor activități în insti­tuțiile publice; oprirea activității în domeniile economice ale Horeca; carantinarea a zeci de mii de oameni). Este o disproporție uriașă între ceea ce se spune și ceea ce este cu adevărat, o gripă sezonieră mult asemănătoare și mai puțin letală ca acelea din anii precedenți. Sociologii spun că, odată ce tero­rismul și-a epuizat rolul său de cauză a măsurilor de excepție, inventarea unei epidemii ar putea oferi pretextul ideal pentru a le amplifica dincolo de orice limită cunoscută. Ambele fenomene sociale au fost comunicate publicului intens, frenetic, prin propaganda generalizată a fricii de moarte. Celălalt factor este ceea ce rezultă din primul – starea de nesiguranță, frica indusă în conștiințele indivizilor și manifestată printr-o veritabilă stare de panică colec­tivă, care este gestionată de către guverne, conform propriilor sco­puri. Ca într-un cerc vicios, li­mitarea libertății impuse de către guverne este acceptată în numele unei nevoi de siguranță care a fost indusă de aceleași guverne care acum intervin pentru a o satisface.

Vă mai amintiți povestea cu pompierul piroman? Tehnica nu este nouă, mijloacele sunt altele.
În răspândirea panicii în populație, cuvântul cheie este „contagiunea”, acesta stă la baza măsurilor ex­cepționale. Europa medievală, pe la 1400, 1500, 1600, era devastată de ciumă, iar autoritatea autori­tăților se clătina serios într-o ase­menea perioadă. Și astăzi, ca și atunci, bogățiile bogaților rămâ­neau intacte, dacă nu cumva și sporeau. Istoria consemnează fragmente în care se evidențiază felul în care, spre exemplu, în timpul ciumei din 1576 de la Milano, au­toritățile rugau cetățenii să denunțe pe „ungători”, acei tenebroși care „ungeau cu fecale și substanțe contaminate ușile familiilor sănă­toase, colțurile străzilor, etc”.
Și atunci, ca și astăzi, se căutau vinovați, din rândul celor mulți, iar acțiunea guvernatorului din Milano căpăta aerul unui salvator. Noi, românii, repetăm delațiunea perioadei comuniste. Vă mai amin­tiți? Orice individ, și astăzi, este un potențial ungător, conformismul cetățenilor trebuie exer­sat în mod cotidian, cei care ies din rând întră în regim de arest sanitar, extras și izolat precum o insectă. Oprobiul public asupra „vinovatului” este pe măsură. Întreaga mass-media „arde pe rug” în fiecare zi câte un „ungător”….

Limitarea libertăților implică degenerarea raporturilor între oameni. Celălalt om, oricine ar fi el, chiar și o persoană dragă, nu mai poate fi nici apropiat, nici atins, ci dimpotrivă, trebuie să păstrăm distanță între noi (1,5 m, 2m, 4,5m, etc), o distanță dispusă de autoritate. Aproapele nostru a fost abolit. Întreaga etică europeană stă pe morala creștină a iubirii aproa­pelui, iar dacă citim viețile sfinților vom vedea cum creștinul adevărat îmbrățișa leproșii, buboșii, cei loviți de molimă. Nu se putea concepe despărțirea crizei fără ca oamenii să țină aproape unul de altul. In extremis, celui muribund lovit și de Corona i se refuză asistența spirituală, familia intimă, serviciile funerare decente, fiind dus în pielea goală, într-un sac de plastic, însoțit de militari direct la groapă. Mai rău decât un ciumat? Da, pare mult mai rău. Abolirea demnității umane a atins cote paroxistice. Practic, demult încearcă guver­nanții să închidă odată și-o dată universitățile și școlile, să se facă orele doar on-line, să încetăm a ne mai reuni și a mai vorbi, din motive politice sau culturale, și să schimbăm între noi doar mesaje digitale, emoticoane, iar, oriunde este posibil, mașinile să înlo­cu­ias­că orice contact, orice contagiune, între ființele umane.

De ceva vreme, o întrebare nu-mi dă pace: cum s-a putut întâmpla ca o întreagă civilizație să se prăbu­șească, fără nici măcar să-și dea seama, etic și politic, în fața unei boli? Măsura abdicării de la propriile principii etice și politice este, de fapt, simplă: trebuie să ne întrebăm care e limita dincolo de care nu mai suntem dispuși să renunțăm la libertate.
Primul: corpul persoanelor decedate. Cum putem accepta ca persoanele dragi să moară singure?
Al doilea: circulația, libertatea de mișcare programată între anumite ore. Suspendarea de facto a raporturilor de prietenie, de dragoste, pentru că aproapele nostru devine o sursă de contaminare (stingerea din timpul războiului ne amintește de ceva?).
Al treilea: Toate acestea s-au întâmplat, pentru că am scindat unitatea experienței vitale, care este întotdeauna și inseparabil corpo­rală și spirituală, într-o entitate biologică pe de o parte, și o viață afectivă pe de altă parte. Nu putem să acceptăm că se iau decizii doar pentru viața nudă. Nu uitați, auto­ritățile care au proclamat starea de excepție ne avertizează că, după sfârșitul epidemiei, va trebui să continuăm să respectăm aceleași directive, că „distanțarea socială” va fi noul principiu de organizare a societății.

Oare de ce juriștii tac? Vedem cum puterea executivă se substituie puterii legislative, abolind prin­­cipiul separării puterilor în stat ce definește democrația. La fel ca în cazul Furerului, cuvântul Comandantului Acțiunii capătă va­loare de lege. Și nu se întrevede cum, odată depășită limita de va­labilitate temporară a decretelor de urgență/alertă, vor putea fi men­ținute, așa cum se anunță, limi­tările aduse libertății. Prin ce dispozitive juridice? Știu că, inevitabil, se va găsi cineva care să răspundă că acest sacrificiu, cu adevărat grav, a fost făcut în numele unor principii morale. Unui atare apărător al ordinii impuse îi amintesc că Eichman, aparent cu bună-credință, nu obosea să repete că a făcut ceea ce a făcut conform conștiinței sale, ascultând, așadar, de ceea ce el considera a fi preceptele morale kantiene. O normă care afirmă că trebuie să renunțăm la bine pentru a salva binele e tot atât de falsă și contradictorie ca și cea care, pentru a apăra libertatea, ne impune să renunțăm la libertate.
Apoi cine are sarcina de a veghea asupra demnității omului?
Am văzut cum bisericile se pun în slujba științei, devenită acum adevărata religie a timpului nostru, și-au renegat în mod radical principiile esențiale. Bisericile nu trebuie să uite că sfântul Francisc îmbrățișa leproșii. Una din operele de caritate ale creștinilor este vi­zitarea bolnavilor. Martirii ne-au învățat că trebuie să fim dispuși să ne sacrifice mai degrabă viața decât credința și că a renunța la aproapele tău înseamnă a renunța la credință.

Toată povestea vremurilor pre­zente este legată de frică și instrumentalizarea fricii.
Ce este frica? Frica poate fi înțeleasă în legătură cu tonalitatea afectivă a omului, care constituie deschiderea originară la lume. Tonalitatea afectivă nu trebuie confundată cu o stare psihologică, ci ea are o semnificație ontologică, mai greu de deslușit aici dacă nu facem apel la Heidegger. Fiecare conștiință își caută propria lă­mu­rire, propria evadare de sub impe­rativul acesteia, propria înțe­le­gere. Cum putem să-i dăm de capăt acestei tonalități afective fundamentale, în care omul pare să fie, în mod constitutiv, mereu pe cale de a se precipita? Din moment ce frica precedă și anticipează cunoașterea și reflecția, e inutil să încercăm să-l convingem pe cel înfricoșat cu dovezi și argumente raționale: frica este, în primul rând, imposibilitatea de a accede la un raționament care să nu fie suge­rat de frica însăși. Așa cum scrie Heidegger, frica „ne zăpăcește și ne facem să ne pierdem capul”. Astfel, în contextual pandemiei,
s-a văzut că publicarea de date și opinii din surse respectabile a fost ignorată în mod sistematic și lăsată baltă în numele unor date și opinii care nici măcar nu mai încercau să fie credibile din punct de vedere științific.

Dragul meu prieten, ființa umană posedă liberul arbitru, conștiința vieții și a finitudinii acesteia, ca un privilegiu pentru care zeii Panteonului grecesc ne invidiau. Știm că murim, mai devreme sau mai târziu. Și avem limpede și clară această lege a firii. Vedem boala ca un avertisment pe care ni-l arată Dumnezeu că poate fi oricând reziliat „contractul” nostru cu viața, uneori fără preaviz. Moartea face parte din firescul vieții. Atunci, de ce să ne căcăm pe noi de frică? Ce avem atât de important de făcut în viață încât să merite renunțarea la demnitate și libertate pentru a cerși ani de viață vegetativă?
Prieten drag, vreau să-ți strâng mâna așa cum se făcea în toate vremurile, să te îmbrățișez cum se cuvine și să-ți mărturisesc ceea ce am învățat eu în această perioadă. Mereu am crezut că opusul CREDINȚEI este ÎNDOIALA. Dar eu, abia acum, cu ocazia acestei răceli a umanității, mi-am dat seama că opusul CREDINȚEI nu este îndoiala, ci FRICA!

„De ceva vreme, o întrebare nu-mi dă pace: cum s-a putut întâmpla ca o întreagă civilizație să se prăbu­șească, fără nici măcar să-și dea seama, etic și politic, în fața unei boli? Măsura abdicării de la propriile principii etice și politice este, de fapt, simplă: trebuie să ne întrebăm care e limita dincolo de care nu mai suntem dispuși să renunțăm la libertate”.