Vrei să vorbim despre asta? / Automutilarea

Automutilarea este un comportament mult mai comun şi obişnuit decât credem. Deseori este interpretat greşit şi judecat prea aspru, atât de publicul larg, cât şi de specialişti.

Unele persoane îşi provoacă singure şi în mod voit durere din nevoia de a înneca suferinţa emoţională – la fel ca şi în cazul alcoolismului, când persoanele consumă cantităţi mari de alcool pentru a-şi potoli durerea interioară. În cazul automutilării, atenţia se focusează asupra durerii fizice, iar suferinţa emoţională este uitată pentru moment.

Tăieturile sunt cele mai frecvente şi cele mai uzitate forme de autoagresiune prin efectuarea unor răni pe piele la nivelul mâinilor, încheieturilor sau în zone mai puţin vizibile ale corpului. Tăieturile nu au ca scop lezarea fizică permanentă şi nici nu sunt gesturi caracteristice comportamentului suicidar, ele doar oferă o sursă imediată de durere fizică superficială. Alte forme de rănire sunt arsurile sau infectarea rănilor deja existente pentru a susţine durerea fizică în timp.

În cazurile cele mai severe, acest comportament de autoagresiune devine copleşitor, iar persoana nu se mai poate gândi la nimic, în afară de acesta. Devine mult mai mult decât o resursă de a face faţă suferinţei emoţionale, transformându-se într-o obsesie.

În unele cazuri, automutilarea poate surveni şi ca metodă de autopedepsire, pentru că persoana nu se place pe ea însăşi, cum arată sau cum acţionează. Alteori, automutilarea dă sens şi iluzia de control, în timp ce alte aspecte din viaţa persoanei sunt nesigure. Automutilarea poate fi şi modul prin care persoanele cer ajutor şi reflectă ce simt acestea pe interior.

Acest comportament este un semn de distres extrem. În momentul în care persoanele încep să îl practice, devine o adicţie, deoarece indivizii nu posedă alte mecanisme de coping (adaptative) şi de apărare pentru a face faţă situaţiilor puternic stresante.

Sentimentul de eliberare resimţit în urma lezării este o consecinţă a efectului pe care o au endorfinele şi adrenalina de dinaintea şi din timpul provocării rănii.

Automutilarea este, de fapt, un semn al unei tulburări psihologice severe. Tratamentul constă în şedinţe de psihoterapie şi se focusează pe abilitatea persoanei de a-şi identifica singură cauzele apariţiei acestui comportament şi să găsească metode alternative de a face faţă durerii emoţionale cu care se confruntă.