Vrei să vorbim despre asta? / „Am nevoie de psihoterapie?”

Unul dintre “efectele secundare” de a fi psiholog/psihoterapeut este faptul că imediat după ce te-au cunoscut, persoanele te întreabă “eu ce problemă am?”. Urmează apoi un scurt rezumat al problemei pe care persoana o cunoaşte şi se aşteaptă automat la o soluţie.

E mare dezamăgirea când răspunsul tău ca şi specialist este unul vag care evident nu îi mulţumeşte. Se pare că lumea se aşteaptă ca după câteva fraze descriptive a situaţiei pe care indivizii o consideră a fi problema propriu-zisă, soluţia să fie atât de simplă precum o pastilă de durere de cap.

Lucrurile nu stau chiar aşa. De regulă, problema pe care persoana o declară nu este întocmai sursa neplăcerilor care interferează cu viaţa cotidiană. Este un proces diferit faţă de o consultaţie la doctor, când enumeri simptomele şi semnele bolii, iar acesta îţi prescrie o reţetă, iei medicamentul şi în puţin timp totul revine la normal. În psihoterapie se întâmplă altceva. Vorbim despre lucruri necunoscute şi nedescoperite încă. Vorbim cu inconştientul nostru, cu partea la care nu avem acces în mod direct, dar care ne influenţează fiecare decizie şi dispoziţie afectivă.

Generic vorbind, când ceva din subconştientul nostru nu funcţionează la parametri normali sunt trase nişte semnale de alarmă sub forma unei furii, a unei anxietăţi, a unei depresii. Surpriza constă în faptul că evenimentul declanşator al acestor simptome nu este o noutate pentru persoană, dar acum împrejurările şi circumstanţele din existenţa individului s-au împletit cu o vulnerabilitate, iar subconştientul s-a manifestat. Pentru a ajunge la sursa problemei este nevoie de timp, răbdare şi muncă. Persoana vine la cabinet cu problema de suprafaţă, cu vârful iceberg-ului, adică ceea ce se vede. Problema reală poate fi descoperită uneori târziu în terapie, în funcţie de cât de bine se apară individul.

Această apărare se face pe baza unor mecanisme defensive ce au ca rol protejarea ego-ului nostru. Mecanismele defensive ne ajută pe moment să nu fim răniţi şi să nu suferim, dar ne împiedică să rezolvăm problema reală. Ce-i drept, e mult mai uşor să ignori decât să tratezi. Pe termen scurt, această strategie funcţionează, dar pe termen lung ne aşteptăm la răbufniri ale subconştientului nostru care se traduc, aşa cum am spus mai sus, în tulburări clinice mai complexe.

“Cum ştiu că am nevoie de terapie?” - întrebare care mi se adresează des. Răspunsul este unul extrem de simplu: Toată lumea are nevoie de terapie. Evident, diferenţa o face numărul de şedinţe şi complexitatea tehnicilor folosite. Atenţie, nu vorbim despre patologie! Cu toţii experimentăm diverse trăiri, evenimente, situaţii. Nu putem cunoaşte soluţiile la toate problemele. Uneori reuşim să trecem peste ele cu uşurinţă, alteori ne apasă şi ducem cu noi povara, adică frustrarea. Iar dacă există ceva ce ne poate face existenţa mai uşoară şi mult mai clară de ce să nu încercăm?