Voltaire, „cel mai mare stilist al limbii franceze”

* Nascut la Paris pe 21 noiembrie 1694, Voltaire a devenit chintesenta acestui oras pana in 1778, dupa cum afirma Will Durant. Despre el, Pierre Chaunu spunea ca: „Mai mult decat oricare altul reprezinta gustul clasic si spiritul francez din secolul al XVIII-lea.” Presupusul sau tata, François Arouet, era un notar bogat, care-i frecventa pe poetul Boileau si pe curtezana Ninon de Lenclos, carora le-a redactat testamentul, precum si pe dramaturgul Pierre Corneille, despre care spunea ca este „muritorul cel mai plicticos” pe care l-a intalnit vreodata. Mama sa, Marie Marguerite Daumard, facea parte dintr-o familie de mici nobili, fiind fiica unui membru al Parlamentului si sora perceptorului general al garzii regale. Voltaire considera ca mama sa acumulase intreaga inteligenta a familiei, in vreme ce tatal sau intrupa iscusinta financiara; fiul a mostenit ambele talente ale parintilor sai. Nu a purtat numele de Voltaire inainte de a fi eliberat din inchisoarea Bastilia, in 1718. Pana atunci, s-a numit François-Marie Arouet. Abatele de Chateauneuf a fost primul dascal al lui Voltaire. Un moment important din educatia lui Voltaire a fost acela in care abatele l-a dus la ultima sa amanta, celebra Ninon de Lenclos, ajunsa la vremea aceea la varsta de 84 de ani. Pentru a contrabalansa aceste influente, parintii l-au inscris pe François-Marie ca intern la Colegiul iezuit „Louis-le-Grand” din Paris, care avea reputatia de a fi cea mai buna scoala din Franta. In anii de scoala, François-Marie s-a imprietenit cu multi dintre aristocratii cu care avea sa ramana toata viata in relatii apropiate, a studiat temeinic lucrarile clasicilor, literatura si mai ales teatrul. Dupa absolvirea colegiului, ar fi dorit sa se dedice literaturii, dar tatal sau a insistat sa aleaga dreptul, avertizandu-l ca meseria literelor nu-i deschidea decat drumul spre saracie. Se presupune ca, la cererea tatalui sau, tanarul François-Marie a fost numit, in 1713, paj al ambasadorului francez la Haga. O poveste amoroasa l-a facut pe ambasadorul francez sa-l informeze pe Arouet-tatal ca fiul sau nu era facut pentru diplomatie, drept pentru care, tatal si-a rechemat fiul acasa, l-a dezmostenit si l-a amenintat ca il imbarca pe un vas cu destinatia Antile. Tatal s-a oferit sa il ierte, cu conditia ca tanarul sa se angajeze si sa locuiasca la un avocat. La douazeci de ani, se vindecase de iubire. „Prietenia este de o mie de ori mai pretioasa decat iubirea. Am impresia ca nu sunt absolut deloc facut pentru pasiune. Iubirea mi se pare ceva ridicol... M-am hotarat sa renunt pentru totdeauna la acest sentiment”, ii marturisea marchizei de Mimeure. La douazeci si unu de ani, François-Marie vorbea despre el ca despre un tip „svelt, inalt, fara forme si fara fese”. Era bine primit pretutindeni, chiar si in mediile aristocratice, datorita versurilor sale sclipitoare, mintii sale agere si galanteriei sale. Din cauza unor versuri ironice, regentul Filip l-a obligat sa plece la Tulle, un oras situat la douazeci de kilometri de Paris, celebru pentru tabacariile sale urat mirositoare. La sfarsitul anului 1715, a primit iertarea si permisiunea de a se intoarce la Paris. Un nou poem a facut ca regentul sa emita, pe 16 mai 1717, un mandat de arestare pe numele domnului Arouet, care urma sa fie dus la Bastilia. Poetul a fost luat prin surprindere in apartamentul sau si nu i s-a permis sa ia cu el decat hainele cu care era imbracat. N-a avut timp nici sa-si ia ramas bun de la amanta lui din acea perioada, Suzanne de Livry. S-a obisnuit destul de repede cu viata de la Bastilia. I s-a ingaduit sa-si procure carti, mobile, asternuturi, o boneta de noapte si parfumuri; cina frecvent cu guvernatorul, juca biliard si bile cu prizonierii si paznicii. A avut chiar timp sa compuna La Henriade. La 11 aprilie 1718 a fost eliberat, interzicandu-i-se sa ramana in Paris. De acum inainte isi va lua numele de Voltaire, probabil de la ferma Veautaire, pe care o mostenise de la un var de-al sau. Convins ca banul era piatra filozofala, Voltaire a inceput sa se preocupe din ce in ce mai mult de problemele si trucurile financiare. S-a imprietenit cu bancheri si a fost generos rasplatit pentru ca i-a ajutat pe fratii Paris sa obtina contracte privind aprovizionarea cu alimente si munitie a armatei. La moartea tatalui sau, in 1722, Voltaire a mostenit o renta anuala de 4.250 de franci, in acelasi an, regentul acordandu-i o pensie de 2.000 de livre. Ajunsese deja un om bogat, iar in scurta vreme avea sa ajunga milionar. La douazeci si opt de ani a ajuns la concluzia ca Anglia este mai inaintata decat Franta in privinta stiintei si filozofiei. A acceptat invitatia contesei Marie de Rupelmonde (mai in varsta cu zeci de ani decat el), o foarte frumoasa vaduva, de a o insoti in Tarile de Jos. Intors in 1723 la Paris, Volaire s-a imbolnavit de varicela, boala care la vremea aceea facea multe victime. Si-a intocmit testamentul, s-a spovedit si a declarat ca isi asteapta moartea. S-a vindecat insa dupa cateva luni. Incepand din acel moment, s-a considerat tot timpul un invalid, anuntandu-si periodic moartea iminenta. In 1724, „Henriada”, o epopee care ar putea fi comparata cu un reportaj politic, a inceput sa circule pe furis in cercurile intelectuale. Avand ca subiect masacrul din Noaptea Sfantului Bartolomeu, ea relateaza crimele religioase petrecute de-a lungul timpului. Voltaire sperase ca „Henriada” avea sa fie acceptata ca epopee nationala a Frantei, dar compatriotii sai erau prea legati de catolicism pentru a putea vedea in acest poem epopeea sufletului lor. Politia a interzis aceasta carte, motiv suficient pentru ca toata lumea sa vrea sa o cumpere. O vreme, Voltaire s-a bucurat de o celebritate si de o avere fara seaman. Era socotit cel mai mare poet francez in viata. A fost primit la curtea lui Ludovic al XV-lea, regina a lacrimat la tragediile sale si i-a daruit 1.500 de livre din rezervele sale personale. Un conflict cu cavalerul de Rohan-Chabot, pe care a vrut sa-l provoace la duel, a dus iarasi la arestarea si intemnitarea sa in Bastilia. Voltaire a adresat autoritatilor o scrisoare in care cerea eliberarea sa, promitand ca se va exila de buna voie in Anglia. Propunerea i-a fost acceptata; cincisprezece zile mai tarziu, a fost eliberat si condus sub paza la Calais. A ajuns in Anglia ducand mai multe carti pentru a invata engleza, nerabdator sa vada tara in care aflase ca traiesc oameni in libertate. A debarcat la Greenwich pe 10 sau 11 mai 1726. Cat timp a stat in Anglia a studiat literatura, filozofia, economia si dreptul insularilor. A apreciat pragmatismul englezilor, respectul lor pentru fapte, realitati si utilitate, precum si simplitatea moravurilor, a obiceiurilor si a vesmintelor lor. A formulat si o comparatie intre englezi si berea lor: spuma la suprafata, drojdie la fund, dar cu o zona de mijloc excelenta. Cu toate acestea, lui Voltaire ii era dor de Franta. Anglia era comparabila cu berea, dar Franta era vinul. Intors in Franta (probabil la inceputul anului 1729), Voltaire si-a ales o resedinta discreta la Saint-Germain-en-Laye. „Mai mult decat oricare altul, reprezinta gustul clasic si spiritul francez din secolul al XVIII-lea. Dar, data fiind lunga sa sedere la Londra, filozofia sa va ramane tributara lui Newton si lui Locke, carora le consacra cinci din ale sale Scrisori despre englezi. Dar el nu se declara nici adeptul lui Shakespeare – desi in a optsprezecea scrisoare ii aduce un elogiu, ce-i drept, temperat –, nici lui Leibnitz. Va termina in Prusia, in preajma lui Frederic al II-lea, Secolul lui Ludovic al XIV-lea (1751). Colaborarea sa la Enciclopedie este modesta (scrie despre elocinta, despre inteligenta, despre eleganta, lasandu-l pe Montesquieu sa scrie despre bunul gust). In 1764, va publica, sub titlul de Dictionar filozofic, propria sa enciclopedie. Astazi nu vom retine neincrederea cu care privea fosilele, ci mai curand observatiile patrunzatoare pe care le-a facut cu privire la epoca sa in «Eseu asupra moravurilor» (1756) si in «Istoria Rusiei sub Petru cel Mare» (1763). Simbol al Frantei Secolului Luminilor, numele sau va dezlantui multa vreme nenumarate pasiuni (...) In ciuda limitelor sale, ramane in cel putin trei domenii un maestru de neegalat, cel mai mare «ziarist» al timpului sau. In corespondenta sa se oglindeste un intreg secol de evenimente si de gandire. Opera lui pastreaza ecoul tuturor ezitarilor, tuturor progreselor. Este cel mai mare stilist al limbii franceze ajunsa la adevarata sa perfectiune, cea care a produs o mutatie in discursul istoric”, afirma Pierre Chaunu. Deistul si francmasonul Voltaire a murit la 30 mai 1778, la Paris. Pe patul de moarte a fost intrebat de un preot daca se leapada de Satana. Replica lui Voltaire a ramas celebra: „Acum, dragul meu, nu e momentul sa imi fac dusmani.” Triumful tragediei Oedipe „Tragedia sa «Oedipe» a constituit un eveniment important in istoria literara a Frantei. Acest tanar de douazeci si patru de ani dadea dovada de o mare cutezanta, masurandu-se nu numai cu Corneille, al carui «Oedipe» fusese prezentat in 1659, dar si cu Sofocle, al carui «Oedipus Tirannus» aparuse in anul 330 inainte de Hristos. In plus, piesa aducea in scena povestea unui incest, care putea fi luata drept o reflectare a relatiilor regentului cu fiica sa, exact motivul pentru care autorul fusese intemnitat. Ducesa du Maine, la curtea careia piesa a fost conceputa, a interpretat-o astfel, chicotind de bucurie. Cu indrazneala sa obisnuita, Voltaire i-a cerut permisiunea regentului sa-i dedice piesa, dar acesta, cumpanind bine lucrurile, a acceptat ca ea sa-i fie dedicata mamei sale (...) Fiecare tabara a aplaudat, rand pe rand, si piesa a luat sfarsit in elanul unei aprobari unanime. Potrivit unei vechi relatari, tatal lui Voltaire, desi pe moarte, a venit la premiera, furios inca pe fiul sau cel nedemn si cu reputatia patata; dar, auzind versurile splendide si vazand triumful piesei, a plans de mandrie. «Oedipe» a ramas pe afis patruzeci de zile, fapt fara precedent pana atunci” - Will si Ariel Durant Ioan BOTIS