Voievozi in izmene

La inceput, a fost un zvon. Zvonul ca in satul Slatioara, traiesc descendenti ai vechii familii nobiliare Dunca. Apoi zvonul a devenit isterie si isteria a cuprins intreg satul. Mai toate familiile cu numele Dunca cred ca ar avea stramosi nobili. Si fiecare spune ca exista o explicatie. Slatioara. Comuna Stramtura. Una dintre localitatile cu cele mai multe dosare de ajutor social. Dar si cele mai multe familii de vita nobiliara. Sau cel putin presupus nobiliara. In fine, ca sa ajungi in „satul nobiliar”, nu trebuie sa treci printr-o fortareata, ci sa „infrunti” un „drum calamitat” de 8 km. Si „obstacolele” nu se opresc aici. „Nu stiu care ar putea hi nobili. Poate popa v-ar sti spune, de-i acasa”, raspunde mirata o femeie intre doua varste care calca grabita printre noroaie. Inaintam pe ulita satului si zarim o casa in constructie. In curte, un barbat se agita in jurul unei masini „straine”. Intrebam de parinte. „Ii in masina”, raspunde cu evlavie barbatul. Parintele ne vorbeste de dupa usa intredeschisa. Se grabeste, ii pare rau si poate barbatul de langa el ar sti ceva. Sateanul intelege „importanta” misiunii si isi drege vocea: „Poate directoru’ scolii. Sta la al doilea pod....”. Un pod, doua poduri si gata. Am ajuns. Doua femei discuta aprins. „Directoru’ sta aci. Da’i la scoala. Da, da, mosu’ lui o fo nobil”. Uraaa! Evrika! L-am gasit! Daca nu Dumitru Dunca, atunci cine? In cancelaria scolii din Slatioara se discuta despre documente, metodologii... Intreb de director, si un barbat intre doua varste se ridica in picioare. El e. Omul asculta intrebarea calm dupa care raspunde pe nerasuflate: „O iesit in evidenta prin faptul ca o facut mismasuri multe. Dunca pichierul s-a imbogatit probabil din treaba asta. Sa va dau un mic exemplu ce a facut Dunca asta, ginerele lui bunicu’. A mers la ceva adunare cu Partidul Liberal in Giula si era un betiv ordinar. Au tot chefuit. Aveau niste geamantane bine puse la punct, dar intre timp le-augolit si le-au incarcat cu pietre si lemne. Cei de acolo credeau ca revin ca isi lasau acolo geamantanele. Dar ei au revenit pana si-au dus toate lucrurile. Posibil ca asta si-a cumparat titluri, ca era mafiot.”. Totusi, directorul e nehotarat: „Ma Vasile, vaju’ Dunca o fost sau nu nobil?”. Femeia aplecata asupra hartiilor inchide dosarul si barbatul care astepta in usa se apropie. Gata, s-a intrunit un fel de „consiliu”. Vasile isi aranjeaza palaria, se scarpina in barba, face apel la rabdare si explica: „Stati o clipa. Daca vreti informatii... ca trebe lamurita situatia. Dunca? Dunca Dumitru poate o fost nobil. Ala-i mosu Dumitru lu’ Samion. Acum 50, acum 100 de ani? Atunci va spun ca o fost nobil socrul meu (hohote in sala profesorala, n.red) si m-a scoate nevasta afara ca a zice ca-i de vita nobiliara (hohote). Daca a fost ceva nobil, atunci a fost Dunca Dumitru de la care a provenit Dunca Simion si exista la ora actuala Dunca Dumitru care traieste si trebe ca-l gasiti acasa. Are vreo 74 de ani si el e urmas al lui Dunca Dumitru de care va spun. E o cladire mare, fosta cooperativa, si cand e sa faceti curba pe stanga, e o ulita si un nuc mare in fata. Si acolo sta Dunca. Intrebati numai de Dumitru a lui Samion. El o sa va spuna mai multe”. Profesoara, preocupata de hartii, sustine ipoteza: „S-ar putea sa fie vorba de Dunca Dumitru, ca a fost o familie mare si bogata Duncenii astia, nu ca asta picheriul.... comunistul. Ala o fost om bogat si o avut multe terenuri”. Ne indreptam resemnati spre iesire, cand Vasile continua „lamuririle”: „Stati putin, ca s-ar putea ca Dunca Ion, batranul, care-i ruda cu domnul director, care facand politica (a fost politician liberal), s-ar putea sa-si fi cumparat ceva titluri nobiliare. Si s-ar putea ca prin politica, prin bani sa fi dobandit. Eventual, luati legatura cu preotul. A, preotul v-a trimis aici?”. „Ce-i aceie nobil?” Cooperativa, nucul batran si casa veche. Am ajuns la Dumitru lu’ Samion, urmasul nobilului Dumitru Dunca. O casa batraneasca, din lemn. Un cuptor de lut. Si aer... nobiliar. Ne luptam sa acoperim vocea care razbate dintr-un aparat de radio: „Domnu’ Dumitru. Baciu Dumitru. Nobi....”. Pe prispa iese o batranica. „Aci sade Dumitru Dunca?”. „Da, da”. „Mosu lui o fo nobil?”. „Da, da”, raspunde femeie cu oarece nehotarare. „O fo’ nobil?”. Femeia ne fixeaza cu privirea dupa care recunoaste: „ Nu stiu ce-i aceie nobil. Da’ trebe sa va intalniti cu el pa drum. Ca-mi pare ca-i dus in jos. Ii imbracat asa, taraneste si trage un carut”. Facem cale intoarsa. Pe ulita infundata de noroi un barbat asteapta ceva sau pe cineva. „Da’ cu ce trebi p-aci?”, intreaba prietenos omul. Ii spunem povestea. „Il cautam pe Dumitru Dunca. Mosu lui era nobil”. Omul sare ca ars: „Nu mosu’ lui. Mosu’ meu. Dumitru Dunca o fo’ bunicu meu. Tatal lui Dumitru lui Samion si cu mama noastra o fo’ frati. O stat in casa asta. Da’ sora-mea a sti mai multe, ca ea ii mai batrana. Hai, Nastacaaaa!”. De dupa poarta de lemn iese o femeie tanara. Un barbat. Inca unul. „Vine, numa pana sa incalta”, explica „asistenta”. Batrana nici nu apuca bine sa treaca de poarta ca Ion Glodean o convinge: „Tu-l stii pa mos”. Femeia raspunde mirata: „Io numa ase ca pan vis il stiu. O avut pamant mult, pamant parintesc. De la Dumitu lui Samion pana colo, tat o fo’ a lui. Si atunci stiu ca o lucrat la beserica. Ii era scris numele colo. Atunci, in Slatioara, o fo’ numa cateva familii. O fo’ corator la beserica, om de vaza-n sat. Da’ multe nu stiu, ca o fo demult. Io am 71 de ani si numa ca pan vis il stiu”. Bun. Pe scurt: pamant mult, implicare in viata satului, familiei „de vaza in sat”. Avem ceva sanse, asa ca adresam intrebarea „de gratie”: „O fo’ domn el?”. Cei doi raspund in cor: „Nu, o fo’ muncitor”. Ok. Mai incercam o data: „Nobil?”. „Nu stiu... poate. Nobil? Da, o fo’”. Ne indepartam resemnati de palcul de oameni adunati in ploaie. Oamenii ne saluta politicos si iti continua discutia. Au un subiect la fel de bun ca si majorarea pensiilor: „Cine o fo’ nobil?”. Ajungem in dreptul casei lui Dumitru Dunca. Cautam cu privirea o dovada „nobiliara”. Nimic. Ne indepartam resemnati privind curcubeul de deasupra casei lui Dumitru lui Samion. Recunoastem in gand ca Slatioara e un sat pitoresc, chiar daca nu e nobiliar. Linistea ulitei e curmata brusc. Ion Glodean se grabeste sa ne ajunga din urma. Are ceva important sa ne ne spuna. Palcul de oamenii adunati sub nuc a mai gasit o ipoteza: „Da’ de-i Ion Dunca?”. Mircea CRISAN mircea@gazetademaramures.ro Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro