Voievodul, in monumentalitatea sa

Grupul statuar reprezentandu-l pe Bogdan Intemeietorul, Voievod al Maramuresului si Primul Domn al Moldovei a ajuns pe soclul din centrul comunei Cuhea. Dincolo de importanta istorica si nationala a unui astfel de monument, in spatele acestuia se ascund multi ani de munca ai sculptorului Ioan Marchis, dar si cele patru decenii de „nerabdare” ale lui Vasile Deac Mosu’ de-a vedea voievodul intors acasa. Cum istoria Voievodului „ecvestru-neecvestru, da’ sa sie calare” este atat de cunoscuta, incat a intrat alaturi de Mosu’ (Vasile Deac) in folclorul local, ne oprim asupra unei povesti, mai putin mediatizata. Povestea transformarii lutului in bronz sub mainile artistului plastic Ioan Marchis. Cu detasarea artistului care scapa de tensiunea unei opere daruind-o publicului, sculptorul a avut ragazul sa ne povesteasca istoria ansamblului monumental de la Cuhea. De la lut la bronz A vorbi cu Ioan Marchis despre geneza statuilor sale, inseamna a face o incursiune prin istoria artei, prin folclorul maramuresean, prin miturile si legendele vechi: „de la lut pana la bronz este o cale lunga, ca aceea de la nastere la moarte, pentru ca intr-un anumit fel, bronzul inseamna moartea lutului si intrarea intr-o alta lume. Lutul este materia esentiala a lumii, este materia care poate copia aproape totul, el ia forma trupului nostru, a pasilor nostri, a mormintelor parintilor nostri. Putem spune ca este un material nobil, pentru ca din el s-au facut primele constructii, primele obiecte si primele expresii artistice au fost arse tot in lut. Multi sculptori prefera cioplitul direct in piatra pentru ca exista acea intimitate intre vibratia sculptorului si piatra, dar exista si dalta care face intermedierea intre om si material. Astfel ideea artistului se transfera mijlocit materiei. Ei spun ca turnatul in bronz reprezinta o indepartare de materie, uitand ca de fapt in bronz se cunoaste pana si amprenta degetului, ca bronzul nu este decat lutul eternizat, adica inceputul lumii. Artistul care modeleaza lutul imprima expresia directa a sufletului sau asupra materiei primordiale. Gasim aici placerea inotului si-a zborului. Zborul se intampla datorita aerului. Daca apa este un aer mai dens, pamantul este o apa mai groasa, iar placerea de-a modela tine de instinctele primordiale. Artistul se joaca, renaste. E si-un fel de voluptate a jocului care tine de intimitatea lui cu materia care-l scoate uneori din societate si-l insingureaza. De pilda, lemnul te obliga la felul lui de-a fi, in schimb lutul te copiaza, asa cum te copiaza cand esti in mormant. Te fura si te cucereste, lasandu-ti impresia ca tu il domini, cand de fapt, el te copleseste”. Munca de atelier Am gresit intrebandu-l pe sculptor despre etapele de lucru, pe un ton care trada nerabdarea de-a rescrie in cateva cuvinte munca lui de patru ani. Riscam sa primesc explicatii ingineresti si contabile, care sa-mi hraneasca orgoliul gazetaresc de-a condensa intr-o pagina cifre si sume care in final nu ar fi avut nici o relevanta pentru demersul sau artistic. Am inteles ca drumul de la schite la machete si de-acolo spre modelajul la scara 1/1 nu este doar o munca de constructor dibaci: „exista in primul rand o etapa de biblioteca, in care incerci sa te informezi cat mai mult asupra subiectului. Dupa aceea trebuie sa te indepartezi de carti pentru ca altfel n-ai avea curajul sa te apuci de-o statuie monumentala. Dar in timpul lucrului te intorci la biblioteca, cauti in operele altor artisti tratari ale unor situatii care se ivesc pe parcurs. Un artist fara un studiu temeinic asupra subiectului abordat este unul cu aripile taiate”. Revenind la munca de creatie, am ramas surprins de numeroasele modificari care le-au suferit schitele si machetele pana s-a ales varianta pentru turnare: „incep corecturile, caci de la schite la machete apar problemele de spatiu. Ele devin viziblie cu cat avansezi mai mult cu marirea machetelor, de aceea am modificat unele personaje.” Pe scurt, am inteles ca au existat faze intermediare si machete de 1/10 si 1/5, fiecare modelate in lut si-n gips, apoi s-a facut marirea schitelor la proportia 1/1. Pentru fiecare personaj un schelet de fier, apoi o urma a expresiei lui in gips peste care a curs bronzul incandescent aducand la lumina ideea sculptorului. Monumentalitatea Daca te afli langa soclul statuii din Bogdan Voda este imposibil sa nu simti forta celor 22 tone de bronz. Cu toate acestea energia emanata de grupul statuar nu vine din greutatea sa ci dintr-un „artificiu” artistic pe care sculptorul l-a folosit in lucrarea sa: „Personajele (cei 5 nobili n.red.) au pumnii stransi, mainile lipite, au un ritm monoton, in sensul ca sunt ca niste stalpi, iar energia nu e desfasurata, au energie potentiala, simti ca pleznesc. Sunt ca niste instrumente muzicale ale pamantului, le simti rezonanta. Personajele statice din jurul lui Bogdan potenteaza miscarea aeriana a copitei calului. De aici se desfasoara energia, de fapt aceea de care era si nevoie pentru a intemeia o tara. Nici un alt personaj nu are picioarele desprinse de pe sol, tocmai ca sa-mi vina energia din pamant. Si ea se descarca precum o plesnitura de bici si-n gestul voievodului, in mana lui intinsa care arata drumul de dincolo de Carpati. In acest sens a trebuit sa construiesc tone de materie inerta, pentru a da forta unui singur gest.” Curajul de-a se angaja la o lucrare atat de mare? Marchis spune ca l-au ajutat mult vorbele lui Brancusi („Lucrurile mari nu sunt greu de facut, este greu de-a te pune in starea de-a le face”), cat si bisericile de lemn din Maramures, adevarate lectii de arta monumentala. Iar monumentalitatea nu vine numai din marimea lucrului ci si din proprietatile lui, din ceea ce reuseste imaginea sa recreeze si sa teasa mai departe: „operele monumentale creeaza imagini in subconstient care nu mai pot fi ignorate. Imaginile acestea obliga si se vindeca in memoria colectiva. Pentru cei din Cuhea, imaginea lui Bogdan Voda este cea care e fixata in statuie.” Statuile isi cauta sculptorul Dincolo de concursul de proiecte si de licitatii, Ioan Marchis este convins ca exista un destin al operelor monumentale care isi cauta sculptorul si nu invers. Prima intalnire cu aceasta statuie nu a fost doar acum la relansarea concursului pentru lucrare. In 1984, Vasile Deac Mosu’, contrariat de proiectul lui Vida Gheza de-l ciopli pe Bogdan din cel mai inalt trunchi de copac dar „neecvestru”, cauta un alt sculptor pentru lucrare. Intalnindu-l atunci pe Marchis a ezitat sa-i incredinteze statuia pentru ca „era prea tanar”. Dar totusi, dupa un sfert de veac, statuia voievodului maramuresean se ridica in Bogdan Voda purtand semnatura aceluiasi Ioan Marchis: „In arta monumentala si-n lucrurile importante exista un destin. Sculpturile de acest fel isi cauta singure autorul”. Bogdan de Cuhea Dintre toti voievozii Maramuresului, Bogdan a fost personalitatea cea mai importanta. Exponent al rezistentei maramuresenilor impotriva feudalismului maghiar, Bogdan a trecut muntii si a intemeiat statul feudal Moldova. Stim ca inainte de a pleca in Moldova stapanea un domeniu format din 22 de sate si ca numele sau apare pentru prima oara mentionat intr-un document in 1343. Bogdan a fost voievod al Maramuresului din timpul regelui Carol Robert de Anjou. Fara sa existe o dovada sigura in acest sens, se presupune ca Bogdan a fost cel care a condus o miscare de revolta a maramuresenilor impotriva autoritatii regale, in momentul in care Carol Robert de Anjou a incercat sa impuna o dare de 18 dinari pentru fiecare gospodarie taraneasca. In 1342, raporturile dintre Bogdan si regalitatea maghiara s-au schimbat. Noul rege, Ludovic I, l-a destituit pe Bogdan din demnitatea de voievod al Maramuresului, numindu-l in 1343 „fost voievod” si „infidel”. Timp de doua decenii, Bogdan a opus o rezistenta acerba ofensivei maghiare in acest tinut, cea mai insemnata realizare a sa fiind „descalecatul” din 1359, prin care a intemeiat Moldova. Pana in 1965, an in care lui Bogdan i-au fost confiscate mosiile maramuresene, regele Ungariei nu a luat nici o masura juridica sau militara impotriva lui, ceea ce certifica faptul ca Bogdan era un personaj puternic si influent in Maramures. Resedinta lui Bogdan Cuhea este amintita pentru prima oara intr-un document din 14 mai 1353, o diploma maramureseana data de regele Ungariei Ludovic I, romanilor Ioan si Stefan, fiii lui Iuga si nepotii de frate ai lui Bogdan. Mai importanta este insa o diploma din 2 februarie 1365, data de acelasi rege Ludovic I, prin care „mosia Cuhea” este confiscata de la Bogdan (care trecuse la acea data in Moldova) si data voievodului Balc si fratilor sai Drag, Dragomir si Stefan. Importanta acestei diplome este data de faptul ca sunt mentionate satele apartinatoare de mosia Cuhea: Ieud, Bocicoiel, cele doua Visaie, Moisei, Borsa si cele doua Salisti. Sapaturile arheologice de la Cuhea au demonstrat faptul ca resedinta voievodala de aici dateaza cel putin din secolul al XIII-lea. Pana la inceputul secolului al XV-lea, Cuhea a ramas in stapanirea urmasilor lui Sas. In 1411, regele Sigismund de Luxemburg a donat o parte a mosiilor apartinand de vechiul centru voievodal de la Cuhea si au fost date urmasilor lui Ioan. In secolul al XV-lea, Cuhea a fost domeniu regal, depinzand de cetatea Hust. In 1447, Iancu de Hunedoara, in calitate de guvernator al Ungariei, doneaza domeniul lui Simon de Cuhea. In 1674, Cuhea este amintita de cronicarul Miron Costin care, aflat in trecere spre Polonia, aminteste faptul ca marele Bogdan a fost din aceste locuri. Parerea criticului de arta „Tot ce-mi permit este sa constat cu mare bucurie: avem statuie cu voievod - si vazand voievodul ma regasesc in stirpe; ca avem cinci razboinici blanzi - si, Doamne, ma tot mir de ce oare ne-am pierdut razboinicia pasnica?; avem si-un scut cu bourul instelat pe el - da’ repede-mi amintesc de vorbele lui Stefan ca Moldova nu-i a mea si nici a voastra, desi daca bine-mi amintesc, Bogdan a vrut altceva. Si uite asa ajungem si la miza centrala: calul. Din cate stiu, de cam 7-8 decenii romanii s-au instrainat de cal. Nu de patrupedul pragmatic, ci de prietenul mitic al bipedului uman. Aflu acum ca doi incrancenati, staruitori din categoria „frumosilor nebuni ai marilor adevaruri”, au izbutit sa aseze pe soclu calul pierdut. Adica sa-l regaseasca pentru noi. Mosul Deac tot viseaza de-o jumatate de secol la calul tutelar al Maramuresului voievodal. Simbolic si pe stanga si pe dreapta Tisei. Cum sa nu te bucuri ca in sfarsit i se implineste unui roman visul? Precum bine stiu, n-au fost multi romani care sa pateasca chestia asta de la Mavrocordat incoace. Mosule, sa-ti fie binecuvantata incrancenarea si eterna memoria! Recunostinta, ma gandesc, stii prea bine ca n-ai de asteptat! De cealalta parte a calului, imi imaginez ca Ioan Marchis s-a trezit fata in fata cu istoria artei, avand de rezolvat o trilema: Verocchio, Donatello sau Marius Butinoiu. A fost insa Ioan Marchis, maiestuos ca maiestatea lui Donatello si adevarat precum adevarul mitic al simbolului statuar pe care Maramuresul il merita de macar un mileniu si de care are nevoie macar acum in perspectiva viitorului mileniu eurounionist. Daca am sau nu dreptate in cele scrise aici, va propun sa stam de vorba, un secol dupa taierea panglicii.” - Tiberiu Alexa, privitor Emanuel LUCA, Ioan BOTIS