Vlăduț nu merge mai departe...

Privesc destul de contrariat aventura la putere a acestui de tot tânăr domn. Apropiații îl dezmiardă Vlăduț. Un obicei al nostru, al adulților, pentru a pricepe că juniorul din fața noastră ne este drag și câtă viață o avea va fi protejatul nostru. Doar că acum ceva-ceva nu se leagă. Și asta deoarece  „rudele” celui în cauză nu sunt oarecine și nici Vlăduț nu e un Neica Nimeni.
Ni i-au pus pe masă ultimele alegeri parlamentare. Ca partid al străzii, „fără blugi și fără bani”, cum suna un slogan pe la începuturile nehotărâtei noastre demo­crații. Partidul său a ajuns nu doar în Parlament și în diversele lui comitete și comiții, ci chiar în Guvern. Prin urmare, a dobândit dreptul de a lua parte la împărțirea bucatelor. Adică a posturilor (cel mai) bine plătite. De Vlăduț nu aveam îndoială că vom auzi. Mai ales că ne-a trezit interesul într-un anotimp anterior. Vă aduceți
aminte: o criză de guvern de un tip aparte a coagulat un guvern de strânsură, cam fără cap și coadă, condus de un om politic aflat și atunci și acum într-o penumbră sfidătoare. Domnul în cauză bate departe și avem de așteptat  să zărim, fie și la mare distanță, anul electoral viitor. Acest domn care preferă să rămână plin de mister
și-a alcătuit, spre mirarea tuturor, o echipă guvernamentală de tot hazul, cu diverși copilăroși care, în loc să fie trimiși să zăbovească
să-și rezolve cât mai multe teme pentru acasă, în multe cazuri benefice dacă sunt luate în serios, au fost solicitați să ne conducă spre noi culme de progres și civilizație. Între cele mai hazardante, opțiu­nile pentru  Justiție și… Sănătate. Iar pe înaltul fotoliu din urmă s-a culcușit însuși… Victoraș.
Deoarece partidul său nu înțelege să lase să-i scape din mână  nimic din ce se dovedește gustos și mustos… Puteau liberalii să apere la modul serios acest portofoliu atât de însemnat pentru o întreagă nație? Puteau pretinde să le ră­mână lor, lăsând un alt scaun liber pentru habarniștii care, oricum, se mișcă doar cu mâna întinsă. De ce n-ar fi acceptat ei un alt portofoliu, unde oricine poate crede că să ridici mâna în ședințe rezolvă și competență și autoritate? Poate că da, poate că nu, cum e o vorbă, dar de dragul unui succes, fie și obținut cu multă transpirație, lupta cu talibanii merită purtată cu „cuțâtu la chicior”,cum vine vorba.
Dar nu s-a întâmplat așa.
După ce Vlăduț  se dorea pe la Pri­măria Capitalei, ceva, oricum, tare în parcare, a ajuns în Piața Victoriei, și nu orice. Știm că a băgat în față experiența dobândită în fruntea Ministerului Sănătății, în anii când ne-am pedepsit singuri cu „Guvernul Meu-II”, avându-l la timonă pe Cioloș, iar în portbagaj mulțime de amatori, ușieri pe la cine știe ce cabinete de Bruxelles.
Condiția: să nu știe pe ce lume trăiește. Capitol la care Vlad
Voi­cu­lescu s-a remarcat cu non­șalanță.

O întreagă tevatură guvernează exis­tența noastră în aceste vremi de pandemie. E vorba, în fapt, de sănătatea fiecăruia dintre noi. Niciodată n-am avut nevoie de mai multă siguranță ca acum. Orice amănunt liniștitor contează. Așa cum contează orice detaliu care sperie. Astea pot veni din medii calificate, oficiale. Degringolada începe când amatorismul capătă drept de circulație în cetate. Oamenii au devenit brusc sensibili la informații cât să dorească  să se țină la curent cu orice. Să nu lăsăm nepricepuții să ne umble, cum vor ei, în viața de toate zilele! Soluția? Cunoscătorii, adevărații știutori de situații, să fie în orice moment pe fază pentru a ne pune la îndemână cât mai multe din câte ne sunt de folos, în bine sau în rău. Și cât mai rapid. Virtuțile adevărate ale infor­mației rămân corectitudinea, rapi­di­tatea, utilitatea.
Or, ce se întâmplă cu Vlăduț? Perioade semnificative de timp de­vine „Omul invizibil”. Nimeni nu-l vede, nimeni nu poate să afle răspunsuri care devin pentru mulți dintre noi fundamentale. Un minis­tru în toate mințile, deja avertizat că poate prelua din nou ministerul în cauză, ar fi stat cu picioarele în apă rece zile și nopți înainte de a trece pragul somptuosului cabinet. Precum un comandant de oști înaintea unuia de durată, pe care nu ai voie să-l pierzi ca și bătăliile componente care se anunță.
Un adevărat strateg are în vedere toate aspectele pe care le implică ieșirea în fața frontului pentru a conduce pe cei din spatele tău la întâlnirea cu inamicii de ieri, de azi, dintotdeauna.
Care sunt marile ecuații ce vor consuma de acum încolo timpul tău limitat dar fructificabil în procente cât mai ridicate?
Este hidos să afli că un ins pus în fruntea obștii începe prin a convoca în birou, înaintea altora, pe șeful cadrelor, pentru a se război cu cei capabili, numiți în post de predecesor. Ore la rând ar fi meritat despărțirea  pe batalioane și contingente a comandanților de proiecte, a experților în măsură să poarte bătăliile decisive.
Aud că domnul ministru are câteva duzini de consilieri. O premisă pentru a stăpâni la amănunt complicatele mecanisme ale succeselor viitoare. Și, dacă tot veni vorba, domnul ministru a tot evitat să ne vorbească, uitându-se  în ochii noștri, în conferințe de presă.
Toate își au rostul lor. Dar n-am prezentat interes, să vină în față Arafat, Gheorghiță și alții. Păi se poate, domnule ministru, să ne țineți la distanță în acest hal? Apropo, în noianul de consilieri din jur, v-am recomanda să numiți un grup de doi-trei colaboratori care să preia atât de importantul capitol al informației publice și comunicării. Care să trăiască la ordinul evenimentelor. Să aibă pe zile și ore ce să comunice din par­tea dv., a instituției, a domeniului încredințat de societate pentru cât timp nu știm. S-a întâmplat un eveniment-convenabil nouă sau nu, să plece spre noi, pe orice cale la îndemână. Dar nu pe Facebook, vă rog frumos. Cei de la mine în sat n-au toți adresă pe Internet, nu au nici exercițiul lucratului câteva ore la computer. Și știți de ce? Mai sunt și păsări de hrănit, vaci de dus la păscut, legume de plantat, îngrijit, strâns din răzoare.
Nu că n-ar mai fi și altele. Este ca și cum ați ține să ne vorbiți seară de seară, în nemțește, că tot o cunoașteți atât de bine. Țineți-vă de noi ca să știm pe ce lume trăim. Altfel, noi cu drag muncim pe unde a mai rămas ceva de făcut în țara asta, dumneavoastră cu entuziasm nu ne băgați în seamă, creadă fiecare ce-o vrea.

Știți ca și mine vorba aceea cu urciorul care uită să mai meargă la rostul lui. Vă invit să meditați: credeți că Victoraș mai merge mai departe, dacă o ține tot așa?