„Vinerea Patimilor” în creații de pictură din Istoria Artei

Pictorii au încercat, încă de la începuturile Creștinis­mului, să redea sensurile și învățătura biblică din viața Mântuitorului, culminând cu tensiunea și drama crucificării lui Iisus Hristos din Vinerea Patimilor. Imaginea Răstignirii a devenit una dintre cele mai puternice reprezentări pentru memoria colectivă, astfel că marii maeștri ai artei au reușit să redea prin diferite tehnici, scena sacrificiului suprem săvârșit de Iisus, pentru umanitate, în: pictura icoanelor pe lemn, a frescelor din biserici, a mozaicurilor și vitraliilor, a picturii monumentale pe pânză.

În lumea creștină, drumul de la icoană la pictura cu caracter religios a parcurs etape distincte în reprezentări, după scindarea bi­sericii creștine în cea de rit oriental, bizantin (ortodox) și cea de rit occidental (catolic). Mă opresc doar asupra câtorva momente importante din dramatica reprezentare a scenelor Răstignirii Mântuitorului din Istoria Artei. Meșterii iconari bizantini, precum și zugravii de biserici au statornicit în reprezentările lor, izvoadele iconografice conforme cu canoanele Erminiilor bizantine de o rară și inegalabilă măiestrie artistică. Bisericile mănăstirilor din Moldova o evocă în chip grăitor, chiar dacă numesc aici doar scena Răstignirii lui Iisus de la Mănăstirea Moldovița cu puternice caracteristici autohtone. Prerenașterea italiană a impus o nouă lectură a discursului iconografic (de la asceza, reprezentării bizantine) la „rotunjirea” contururilor și „umanizarea” perso­najelor aducându-le mai aproape de suferința semenilor. Pictorii Fra Angelico și Giotto, au reușit să redea o atmosferă tridimensională prin reprezentările lor în scena Răstignirii. „Simți că realmente, i-ai putea atinge pe protagonişti, le simţi durerea şi reacţiile.” O umanizare a suferinței și un dramatism la care a fost supus și schingiuit Mântuitorul este reprezen­tată de pictorul renascentist german Matthias Grünewald în Altarului Isenheim, c. 1514 devenită o „icoană” a suferinței prin contorsionarea de durere a membrelor, a corpului, a expresiei portretului, ce vor constitui pentru mai târziu prototipul dezvol­tării expresionismului în pictură – care avea ca premise transferarea frumu­seții exterioare, în drama lăuntrică și extrapolarea acesteia în exteriorul reprezentărilor umane. Nu pot să nu mă opresc asupra Răstignirii lui El Greco cu „Iisus pe Cruce şi cele Două Marii” (1588), în care cele două re­gistre, cel terestru și cel spiritual, relevă dramatismul personajelor și totodată al naturii. La Muzeul Prado din Madrid, pictura lui Velazquez „Iisus crucificat” (1632) „șochează” prin lumina cu care trupul Mântuitorului „inundă” spațiul. Pictată spontan (cred că într-o tehnică alla prima), chipul Mântuitorului în umbră, este redus doar la o expresivă reprezentare din linii și un contrast de aureolă în spatele capului Mântuitorului ce îl detașează ca într-un efect tridimensional în spațiul de expunere.
Un pictor care și-a dedicat o parte importantă a creației s:ale asupra Patimilor Mântuitorului este pictorul de origine maghiară Mihály Munkácsy, pe numele complet Michael Leo Lieb (despre care am mai scris). În perioada 1882 – 1886 a pictat Trilogia: repre­zentând „Hristos în fața lui Pilat” 1882 (417x636 cm) urmată de o a doua compoziție, „Golgotha” – 1884 (460x712 cm), iar în anul 1886 reali­zează lucrarea „Ecce Homo” (403x603 cm), tablouri de o impre­sionantă monumentalitate, considerat printre singurii pictori care au „uimit” posteritatea prin dramatismul momentelor importante din viața Mântuitorului, cât și a soluțiilor tehnice de realizare picturală a acestora. Urgia care s-a declanșat în momentul Răstignirii, precum și tensiunea și dramatismul înfricoșător de pe expresia celor care au însoțit și „împlinit” desfășurarea acestei drame, sunt rea­lizate magistral prin portrete și atitudini ce depășesc cu mult, doar zona sugestiei. Pictate cu o spontaneitate și o virtuozitate rar egalate, la care a ajuns după nenumărate studii de expresie și variante compoziționale, începând de la schițe de concepție și dezvoltate apoi pe suprafețe mai mari, a utilizat pentru prima dată (se spune) tehnica fotografiei pentru imorta­lizarea și compunerea personajelor de stop-cadru, precum și recuzita și drapajul necesar, după care s-au aprofundat variante și studii.
Viziunea pictorului Salvador Dali asupra „Răstignirii lui Iisus” este, poate, una dintre cele mai dramatice și originale, datorita perspectivei de „racoursi” la care a recurs artistul, pentru prima dată ne oferă o privire asupra Mântuitorului răstignit, de sus in jos. „Salvador Dali a mărturisit, de altfel, că această imagine i-a fost revelată în vis.” Monahul de Rohia Nicolae Steinhardt a mărturisit despre această repre­zentare în pictură că: „Este o lucrare de formidabilă putere emotivă, o vi­ziune cu totul neașteptată, cutremu­rătoare și, firește, de mare îndrăzneală, căci cutează să substituie viziunii obișnuite a omului (artistului) viziunea unui observator sideral”.

 

„Prin reprezentarea lui «Iisus pe Cruce», marii pictori au încercat să stârnească emoţii puternice în inimile privitorilor, aducând momentul biblic în prezent și provocându-i pe aceștia să îl retrăiască.”