Vietnam, mlastina mortii

9 februarie 1965 – inceputul razboiului americano-vietnamez In junglele sud-estului asiatic, America a inregistrat singura sa infrangere militara in peste doua secole de istorie. Razboiul din Vietnam s-a soldat cu milioane de victime (marea majoritate din randurile vietnamezilor), cu mari pagube materiale, dezastre ecologice fara precedent, cu alte sute de mii de destine umane sfaramate si cu aparitia unei noi maladii in mentalul colectiv: sindromul vietnamez. Razboiul din Vietnam a fost cel mai ucigator razboi cald din perioada razboiului rece. Razboiul care a adus Vietnamului independenta si unitate sub un guvern comunist, poate fi impartit in doua mari faze: prima, cunoscuta si ca “razboiul din Indochina”, a durat din 1946 pana in 1954 si a marcat sfarsitul dominatiei franceze in Vietnam (divizat in Vietnamul de Sud si Vietnamul de Nord); a doua faza, din 1957 pana in 1975, a insemnat infrangerea regimului anticomunist din Vietnamul de Sud (sprijinit de interventia directa a SUA) de catre luptatorii din Frontul National de Eliberare si din Vietnamul de Nord si reunificarea tarii. Dupa razboiul din Indochina, chestiunea vietnameza isi facuse loc in cadrul razboiului rece care opunea Occidentul lumii comuniste. Dupa esecul americanilor de a-l elimina pe Castro, acestia aveau de refacut imaginea citadelei democratiei mondiale. Jungla vietnameza a fost aleasa ca scena pe care comunismul asiatic trebuia sa fie supus unei infrangeri spectaculoase. Principiul dominoului Pentru a impiedica extinderea dominatiei comuniste de la Nord spre Sud, in 1955 SUA au solicitat crearea republicii Vietnamului de Sud sub conducerea anticomunistului Ngo Dinh Diem. Din 1957, declansarea unei gherile rurale comuniste, cu sprijin nord-vietnamez, impotriva guvernului din Sud a dus la inceperea celei de-a doua faze a razboiului din Vietnam. In fata succeselor obtinute de luptatorii vietcong – care actionau din 1960 in colaborare cu Frontul National de Eliberare – teama ca o victorie comunista ar fi dus la pierderea intregii Asii de SE (teoria “dominoului”) a determinat SUA sa intervina direct, cu forte armate, in sprijinul sud-vietnamezilor. Numarul militarilor americani aflati in Vietnam a crescut de la doar cateva sute de oameni la 15.000 in 1961, 125.000 in 1965, peste 400.000 in 1967 si peste 700.000 dupa 1968. Pana la sfarsitul razboiului, in Vietnam s-au perindat 2,7 milioane de americani sub arme. Americanii incercasera din 1964, prin bombardamente continue si masive, sa impiedice toate activitatile de productie din Vietnamul de Nord, precum si orice posibilitate de ajutor pentru trupele vietcong. In tot acest timp, nord-vietnamezii si vietcongul au primit continuu arme si sprijin economic din partea Uniunii Sovietice si a Chinei comuniste. Trupele vietcong erau de sapte ori mai putin numeroase decat trupele lui Diem – echipate si antrenate de americani – insa dispuneau de atuuri importante: ardoarea lor revolutionara si nationalista, experienta lor in luptele de gherila, ajutorul pe care-l primeau din partea populatiei satelor si sprijinul Nordului care furniza arme si combatanti, dirijati pe un drum care trecea prin Laosul si Cambodgia vecine, prin asa numita “poteca Ho Shi Min”. In august 1964 a avut loc “incidentul din golful Tonkin”: o nava de razboi americana, Maddox, a fost mitraliata de vase de patrulare nord-vietnameze. Momentul inceperii celui mai controversat razboi din istoria Americii nu a fost fixat printr-o declaratie oficiala de razboi, ci de o rezolutie a Congresului american care preciza ca “Statele Unite considera ca mentinerea pacii si a securitatii internationale in Asia de Sud-Est sunt esentiale pentru interesele lor nationale si pentru pacea lumii”. Esecul american Dupa ce a ordonat raiduri de bombardament ca represalii, Johnson, presedintele SUA, a cerut Congresului mana libera pentru a actiona. Aprobarea forului legislativ a fost cvasiunanima. Urmarea a fost declansarea bombardamentelor sistematice asupra Vietnamului de Nord si, la 9 februarie 1965, trimiterea in sud a puscasilor marini cu misiuni de lupta. Pentru infrangerea comunismului vietnamez, americanii au folosit un arsenal sofisticat din cadrul caruia nu au lipsit armele cu napalm, defoliante, bombele “anti-personal” si “bombele cu aerosol”. Sutele de mii de victime nu au reusit sa distruga vointa de rezistenta a Hanoiului. Puterea de la Saigon se dovedea a fi corupta si instabila, iar situatia economica precara a Vietnamului de Sud a compromis regimul pana la cote alarmante. Acuzatiile la adresa presedintelui Johnson, caruia i se reprosa ca a pierdut Vietnamul, au inceput sa devina tot mai puternice in societatea americana. In 1968, in Vietnam, se gaseau peste 700.000 de soldati americani, iar avioanele US Air Force lansasera mai multe bombe decat trupele aliate in cel de-al doilea razboi mondial. In martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au patruns in Vietnamul de Sud. Trupele americane si sud-vietnameze au fost luate prin surprindere. Nici bombardarea masiva a Vietnamului de Nord, inclusiv a Hanoiului si a portului Haifong, nu a mai putut schimba soarta razboiului. “Ofensiva de Tet” (o sarbatoare din calendarul vietnamez) a demonstrat guvernului de la Washington ca o victorie in Vietnam ar implica angajamentul Statelor Unite intr-un razboi total. Pacea in onoare Convins ca America nu va castiga razboiul impotriva partizanilor din jungla, Nixon, noul presedinte american, si-a inceput mandatul reducand efectivele militare si intensificand bombardamentele. Nixon a promis ca in urmatorii trei ani va obtine “o pace in onoare”, dar convorbirile de pace, demarate la Paris, bateau pasul pe loc. Razboiul din Vietnam a subliniat si mai puternic dezacordurile existente intre Franta si Statele Unite. De Gaulle a condamnat razboiul si a insistat asupra faptului ca singura cale de rezolvare a conflictului trebuie sa fie dialogul. Tratativele de la Paris, purtate intre Kissinger si Le Duc Tho, pentru incetarea conflictului n-au dus la o intrerupere a luptelor aeriene si nici la incetarea rezistentei sud-vietnameze. In cele din urma, prabusirea armatei sud-vietnameze si ocuparea Saigonului de catre nord-vietnamezi a pus capat razboiului. Nordul si Sudul au fost reunificate in Republica Socialista Vietnam. Trupele Nordului ocupasera deja Sudul in momentul in care pacea era semnata la Paris, pe un document ce consfiintea acceptarea de catre SUA a conditiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat ca a obtinut, in sfarsit, “pacea in onoare”. Our Times, almanahul american al secolului, consemna faptul ca aceasta pace “onorabila” a fost obtinuta la sfarsitul celui mai lung razboi purtat vreodata de americani, in urma unei infrangeri militare in fata unei tari mici si inapoiata din punct de vedere tehnologic. Impotriva razboiului! Protestele impotriva interventiei americane s-a amplificat in timp in intreaga lume, antrenand forte de stanga, social-democratiile europene, unele segmente ale lumii catolice si tarile nealiniate. Cele mai mari proteste impotriva razboiului au fost inregistrate in SUA in special dupa ce, pentru a putea sustine efortul presupus de un razboi care se prelungea, a fost reintrodusa recrutarea obligatorie, si pierderile de vieti in randurile corpului expeditionar american au inceput sa se acumuleze in mod dramatic. Milioane de protestatari au iesit in strada. In noiembrie 1965, Norman Morison s-a stropit cu benzina si, tinandu-si in brate fetita de un an, si-a dat foc chiar in fata ferestrelor biroului lui Robert McNamara, secretar de Stat la Departamentul Apararii. Protestele din interiorul SUA au ajuns la un moment dat sa scindeze pana la paroxism societatea americana, antrenata intr-o dezbatere pro si contra, si a facut ca presedintele Lyndon B.Johnson sa ia decizia de a nu se mai prezenta in alegeri si de a incepe tratativele de pace de la Paris. Sindromul vietnamez In timpul razboiului, moralul militarilor angajati in operatiunile “Cauta si distruge” din jungla vietnameza a scazut in mod dramatic. Veteranii razboiului s-au intors cu traume psihice severe, numite de specialisti “sindromul vietnamez”. Traumele psihice provocate de razboi au fost inregistrate de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii sub denumirea de “stare de stres posttraumatic”. Din randurile combatantilor americani, 12% au prezentat tulburari psihice imediate sau reactii acute de lupta. Raspunsurile comune dupa expunerea la evenimente traumatice includeau: un sentiment neobisnuit de a fi provocat; dificultati de a adormi sau de a mentine somnul; trezirea devreme; cosmaruri sau flashback-uri; dificultati de concentrare a atentiei; indiferenta in realizarea unor obiective; explozii de iritabilitate sau manie, uneori fara motive aparente; pierderea credintei religioase si revolta impotriva divinitatii; conflicte familiale si profesionale frecvente; oboseala neobisnuita, impietrire emotionala; anxietate recurenta legata de siguranta personala sau de siguranta unor persoane apropiate; sentiment de singuratate; tristete exagerata si depresie; incapacitatea de a se elibera de imagini mentale; sentimente de neajutorare, de vinovatie si autoculpabilizare. Regresul economiei americane Razboiul din Vietnam, unul fara victorie, s-a dovedit dezastruos pentru economia, finantele si chiar coeziunea poporului american. Imaginea Statelor Unite, care se erijasera in campioane ale pacii si libertatii, a iesit sifonata dupa pierderea a 58.000 de militari si retragerea considerata de unii rusinoasa. Costurile totale ale razboiului au fost estimate la 623 de miliarde de dolari pe an. Pentru prima oara, in Statele Unite un razboi nu a avut ca rezultat relansarea economica ci, dimpotriva, un regres al economiei. Cheltuielile militare (de cinci ori mai mari decat cele sociale) au creat un deficit al bugetului federal. Incepand cu anul 1968, devalorizarea dolarului s-a ridicat la 8% intr-un singur an. Saigonul “pacificat” Intrarea trupelor nord-vietnameze din divizia 324 in Saigon, la 30 aprilie 1975, nu a fost urmata de o baie de sange, asa cum se temeau multi. Saigonul si Vietnamul de sud, nu trebuiau pedepsite, ci “reeducate”. Numele capitalei a fost schimbat in Ho Shi Min. Toate ziarele din perioada “saigoneza” au fost inchise si toate intreprinderile nationalizate. Multi au crezut in “politica de clementa a presedintelui Ho” si s-au inregistrat fara nici o teama sub noile autoritati. Noile autoritati au introdus o severa ordine militara. Localurile de noapte au fost inchise, dar micile cafenele in care se asculta muzica rock au continuat sa functioneze. Multi dintre cei care, imediat dupa retragerea americanilor, au vrut sa emigreze si n-au reusit si-au incercat in continuare norocul. Unii au pierit in apele oceanului, caci ambarcatiunile lor precare nu rezistau la un drum lung. Altii, mai norocosi, au reusit sa acosteze in diferite porturi ale Asiei, unde au ingrosat randurile compatriotilor lor in lagarele de refugiati. Peste cateva luni, aproximativ 500.000 de soldati, functionari, medici, avocati, ziaristi si profesori care sprijinisera fostul regim, aliat americanilor, au fost trimisi in centre de reeducare. O parte a supravietuitorilor s-a intors in Saigon abia in 1986. Memorialul american La Washington, in cartierul rezidential, se afla un monument unic in lume: Memorialul inchinat celor 58.000 de militari americani care au cazut, pentru tara lor, pe un camp de lupta situat la cateva mii de kilometri departare de casa. Monumentul este unic pentru ca, spre deosebire de toate celelalte, nu se ridica spre cer, ci se afla construit sub nivelul solului. Este ca o intrare intr-un garaj subteran, care coboara in panta, dar este impresionant si somptuos prin placile de marmura neagra pe care sunt inscrise numele militarilor care au platit cu viata intr-o batalie dusa in numele lumii libere impotriva expansiunii comuniste. Ioan BOTIS