Victoria și Isidor Berbecar: ambasadori de suflet ai tradițiilor maramureşene la Beer Sheva

Dr. Maria BELEA
Nicolae TEREMTUŞ

Jurnalistul, aplecat asupra frumosului, este un neobosit căutător de izvoare, de origini, de adevăruri, dar şi un săditor al binelui în sufletele oamenilor, un creator de punţi între lumi şi culturi diferite. Prin vocația profesională a unor astfel de „căutători de comori” şi prin dorinţa lor de a imortaliza locurile şi oamenii de valoare, cultura tradiţională românească şi păstrătorii ei au devenit cunoscuți și apreciați, atât la nivel național, cât și dincolo de granițele țării.

Aceste mărturii, scrise şi orale, ne aduc în atenție o familie deosebită, familia Berbecar, din comuna Botiza, care, timp de zeci de ani, a continuat să promoveze arta tra­diţională maramureşeană, devenind un model vrednic de urmat și un reper valoric al contempora­nei­tății. Adevăraţi ambasadori ai valorilor spirituale și tradiționale locale, părintele Isidor Berbecar şi soţia sa, Victoria Berbecar, au sădit, în sufletul şi în amintirea celor care i-au întâlnit, repere identitare ale spațiului cultural românesc, făcându-l cunoscut în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.
Amintiri de neuitat le poartă în suflet și italianul Iago Corazza, jurna­list, regizor şi fotograf, şi scriitoarea Greta Popa, pasionată de călătorii şi fotografie, colaboratori ai unor reviste şi edituri de prestigiu, precum „Oasis” şi White Star/National Geographic, care, în periplul lor prin România, au poposit de multe ori la familia Berbecar. Rodul acestor călătorii a fost elaborarea albumului „România. O bijuterie secretă în inima Europei”, „una dintre feţele nebănuite ale Europei, un teritoriu apropiat, dar pentru mulţi necunoscut”, album editat de National Geographic, care surprinde în paginile sale minunile arhitecturale şi naturale incontestabile ale României, precum şi spiritualitatea oamenilor de pe aceste meleaguri. Această spiritualitate, aflată în strânsă comuniune cu tradiţia, este evocată în paginile albumului, îndeosebi în prezentarea uneia dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii: Paş­tele. Deloc întâmplător, Paştele la Botiza a fost primul dintre multele daruri pe care preotul Isidor Berbecar le-a depozitat în inimile autorilor acestui volum, profund impresionaţi de credinţa oamenilor şi de tradi­ţionalul ceremonial al primirii luminii şi sfinţirii bucatelor.
Astfel de gesturi de suflet din partea familiei Berbecar întregesc activitatea de promovare a valorilor şi culturii tradiţionale maramureşene, de­monstrând încă o dată că oamenii de bine ajută să rodească faptele bune, depăşind orice fel de bariere lingvistice, geografice şi culturale. Nenumăratele exemple de acest fel pecetluiesc destinul familiei Berbecar, un destin binecuvântat de Dumnezeu, care s-a împletit cu viața comunității din Botiza și a Maramu­reșului. Căsătoria cu preotul Isidor Berbecar a purtat-o pe doamna Victoria Berbecar pe meleagurile noastre, devenind în scurt timp nu numai un dascăl dedicat la Școala Gimna­zială din Botiza, ci şi un autentic
descoperitor de valori uitate, un adevărat străjer și promotor al unui tezaur ascuns: covoarele în culori vegetale.
Într-un interviu realizat de Nora (Eleonora) Stanciu, artist israelian de origine română, cercetător al teh­nicilor folosite la țesutul covoarelor tradiționale, Victoria Berbecar ne dezvăluie motivația care a animat acest demers de revitalizare a co­vorului vegetal: „Am văzut că aici femeile sunt foarte harnice şi din mâinile lor ies niște covoare mi­nunate. Tot de la bătrânele din sat am primit informaţii că înainte, cu mulţi ani în urmă, mamele lor ţeseau covoare din lână, vopsite cu plante.”

Doamna Berbecar a înțeles că este de datoria ei să readucă în actualitate vopsitul cu culori din plantele adunate de pe câmpiile şi pădurile Botizei, prezervând frumosul din natură şi înveșnicindu-l în căldura culorilor din covoarele care parcă vorbesc. Ţesăturile, pe care doamna Berbecar le-a creat, conservă și întregesc, deopotrivă, poveştile satului, motivele populare întâlnite în Maramureș, dansurile şi baladele populare românești. Regăsim în simbolistica acestor covoare elemente ale creației lui Dumnezeu, forme antropomorfe, zoomorfe şi romboidale, care păstrează autenti­citatea şi semnificaţia motivelor ancestrale.
Dăruirea preotesei Victoria Berbecar pentru arta țesutului de covoare în culori vegetale, cu motive populare, s-a născut și dintr-o solidarizare cu țesătoarele din Botiza, aplecate spre frumos, dar copleșite de invazia pe piață a unor materiale sintetice, colorate, accesibile, semn al sufe­rinței omului supus de timp și de evoluția unei acțiuni de erodare a autenticității. Astfel, cu perseverența și determinarea de a păstra autentică și vie arta țesutului de covoare din lână, Victoria Berbecar a reușit să promoveze „scoarțele” în culori vegetale, Botiza și Maramureșul în general, prin expozițiile organizate în întreaga lume, înregistrând apre­cieri și succese, care sunt confirmate printr-o întreagă serie de diplome, plachete, articole de presă, interviuri și emisiuni realizate etc. Toate acestea au avut și un alt câștig, unul sufletesc, la fel de mare ca şi cel vocațional: ocazia de a comunica direct cu oamenii pe care avea să-i cunoască și de care urma să se apropie, să se atașeze, construind prietenii, relații care au dăinuit și vor dăinui peste ani, consolidate de aprecierea pentru o artă autentică străveche.

O astfel de relație de suflet s-a creat cu Nora (Eleonora) Stanciu și prof. univ. dr. Haim Maor de la Facultatea de Arte, din cadrul Universităţii „Ben Gurion” din Negev, Beer Sheva, cercetători ai artei tradiţio­nale şi contemporane de pe întreg mapamondul. Interesaţi de dezlegarea misterelor codurilor simbolice din covoarele tradiţionale românești, cei doi cercetători au pornit în cău­tarea ţesătoarelor autentice, iniţial în Moldova, la Mănăstirile Agapia şi Văratec, iar, mai târziu, la Botiza, unde preoteasa Victoria Berbecar le-a arătat măiestria ţesutului covoa­relor în culori vegetale.

Călătoria în Maramureș, în luna septembrie 2018, a reprezentat o ocazie pentru cei doi cercetători de a vizita Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, conducerea bibliotecii asigurându-i de tot sprijinul de care vor avea nevoie în activitatea de cercetare pe care au întreprins-o.
Rezultatele cercetării, realizate de Nora Stanciu și prof. Haim Maor, au fost încununate cu vernisarea expo­ziţiei de pictură şi covoare tradițio­nale, în data de 5 noiembrie 2019, la Galeria din Pavilionul Senatului Universităţii „Ben Gurion” din Beer Sheva, cuprinzând operele unor artiști plastici şi meşteri tradiţionali din România, Israel, Tunisia şi Statele Unite ale Ame­ricii. Astfel, lumea ebraică a putut admira covoarele în culori vegetale de pe plaiurile Botizei, create de doamna Victoria Berbecar, care, împreună cu părintele Isidor, a luat parte la importantul eveniment, desfăşurat în prezenţa conducerii Universităţii din Beer Sheva şi a unor reprezentanţi de seamă ai culturii iudaice.
Operele, prezentate în cadrul expo­zi­ției, și autorii acestora fac subiectul albumului Talking rugs („Co­­voarele vorbesc”), ale cărui co­perţi sunt înfrumuseţate de imaginea covorului vegetal maramu­reşean, volum coordonat de prof. Haim Maor şi realizat cu sprijinul doamnei Nora Stanciu. Pe această cale, dorim să menţionăm faptul că ne bucură şi ne onorează dedicaţia specială şi mulţumirile aduse de realizatorii acestui volum domnului director al Bibliotecii Judeţene „Petre Dufu”, dr. Teodor Ardelean, pentru ajutorul acordat proiectului de cercetare efectuat în România.
Regăsim în paginile acestui album cuvinte de laudă şi înaltă apreciere aduse doamnei Victoria Berbecar, considerată „unul dintre cei mai influenți artizani de covoare din România”. Pe lângă activitatea sa de artizan de covoare, atât de apreciată la nivel naţional şi internaţional, doamna Berbecar a fost prezentată drept un „avocat al emancipării femeilor” şi un promotor al renașterii tradiției țesutului. Covoarele mara­mu­reşene au ajuns, iată, să vor­bească şi la Beer Sheva, stârnind, prin limbajul culorilor şi simbolurilor, admiraţia şi bucuria celor care le privesc.
Şi dacă omul în inima căruia sălăş­luieşte Dumnezeu, este un izvor al bucuriei, aşa cum ne mărturiseşte părintele Berbecar, este lesne de înţeles cum astfel de gesturi artistice, egalate de gesturi emoționante şi de o profundă sensibilitate, pot aduce bucurii şi în sufletele altora.
Catedrala din Botiza
Părintele Isidor Berbecar trăieşte în Botiza din anul 1974, când a venit să construiască o biserică monu­mentală închinată Tuturor Sfinţilor. În 17 luni s-a realizat o adevărată catedrală, cu şapte turle. „În acele vremuri grele, a fost uşor pentru că ne-am pus încrederea în Dumnezeu şi am avut deviza: «De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei care o zidesc». În fiecare duminică şi sărbătoare, la Sfânta Liturghie pe care o făceam sub cerul liber la o troiţă în cimitir, ne puneam în genunchi cu toţii şi înălţam rugăciuni ca Dumnezeu să ne ajute să con­tinuăm construcţia. La 5 iunie 1988, s-a sfinţit sfântul lăcaş, iar poetul Ioan Alexandru a ţinut un vibrant cuvânt de învăţătură în faţa a 15.000 de creştini”, a spus Părintele Isidor Berbecar.
În curtea noii biserici veghează bi­serica veche, monument istoric adus aici în vremea în care cei din localitatea maramureşeană erau foarte săraci. În anul 1889 li se dărâmase o biserică de peste 400 de ani, nea­vând unde să se mai roage. Atunci, cei din Vişeu de Jos şi-au construit o monumentală catedrală şi drept mulţumire lui Dumnezeu au dat de pomană celor din Botiza biserica lor de lemn. Lăcaşul aceasta are o carac­teristică. Trăind botizenii pe vremea aceea în Imperiul austro-ungar, erau obligaţi să vorbească în limba maghiară. Numai în biserică vorbeau româneşte. De aceea au dorit să vadă şi tricolorul pictat de jur împrejurul pereţilor bisericii, la interior.
Biserica veche a fost zugrăvită doar cu câteva scene biblice (Cei patru Evanghelişti, Sfântul Prooroc Ilie, Sfântul Dimitrie, Sfântul Gheorghe, Cuvioasa Parascheva), pictate de un zugrav de la Mănăstirea Nicula, Dionisie Iuga, şi fiica lui, în anul 1899. Biserica nouă este pictată de artiştii Andrei şi Elena Reileanu, ajutaţi de un grup de studenţi aflaţi în practică. „Enoriaşii m-au socotit, încă de la început, Părintele lor.
Ne-am făcut aici 60 de perechi de fini, 40 în Botiza şi 20 în alte localităţi din România, iar preoteasa a botezat 85 de copii. La toate aceste evenimente mergeam în costume populare. Credincioşii văzând că preotul şi preoteasa se îmbracă aşa, au început şi ei să reîmbrace vechile costume, continuând tradiţia şi portul ancestral în Botiza”, ne-a spus Părintele Isidor Berbecar.

Părintele Isidor Berbecar a povestit şi despre cele cinci unice şi miraculoase izvoare din localitatea mara­mu­reşeană. Primul cu apă naturală, care întreţine viaţa, al doilea cu apă sărată, cu care oamenii îşi sărează alimentele, al treilea cu apă sulfu­roasă, pentru tămăduirea bolilor, al patrulea cu apă minerală, şi al cincilea, izvorul de har divin ce se revarsă de la cele trei altare: cel al bisericii vechi, cel al bisericii noi, şi cel al Mănăstirii „Schimbarea la Faţă” din apropiere, al cărei început este legat de numele aceluiaşi Pă­rinte din comuna Botiza.

Evenimentele din Israel la care a participat familia Berbecar sunt povestite de părintele maramureşean cu multă dragoste şi mult har. Vor­beşte ce vorbeşte de ultima vi­zită în Ţara Sfântă, dar sare la începuturi, la multele realizări ale Preotesei.
Explică perioada în care a fost construită biserica nouă din Botiza cu lacrimi în ochi. La fel despre greutăţile de atunci, despre începuturile activităţii doamnei Victoria, Preoteasa, despre menirea lor acolo în magicul ţinut al Botizei. Un ţinut în care maramureşenii au dovedit că sunt oameni adevăraţi, credincioşi, drepţi, iubitori de frumos şi de adevăr. Victoria Berbecar a devenit pe măsură ce treceau anii un artist al covoarelor tradiţionale. Ea a fost numită de Ana Blandiana „artista neuitării”, iar despre reţetele sale pentru covoarele minunate, Blandiana spunea că sunt „culori şi redescoperiri ale adevăratei arte”.
Informaţii despre preoteasă apar şi în volumele „Îndrumătorul bise­­ricesc” din anul 1985, de la Alba Iulia, precum şi în volumul „Drum spre inima ţării”, de Nicolae Docsă­nescu, iar Valentin Hossu Longin o omagiază în cartea „Soarele din poartă”.
Munca acestei artiste lu­minează arta covorului maramu­re­şean, dându-i strălucire şi au­ten­ticitate. Dar imaginea ei ar fi incompletă dacă nu am pomeni şi un episod din perioada Revoluţiei din anul 1989, episod prezentat în presa acelor ani.

Preoteasa din Botiza, împreună cu doi credincioşi din sat, a dus pe 28 decembrie 1989 militarilor de la Otopeni sute de perechi de ciorapi şi mănuşi confecţionate de botizence, eveniment despre care „România liberă” din 31 decembrie scria că sunt „Ciorapi de la Botiza – Mara­mureş, pentru cei care au călcat în picioare dictatura”.

„Enoriaşii m-au socotit, încă de la început, Părintele lor. Ne-am făcut aici 60 de perechi de fini, 40 în Botiza şi 20 în alte localităţi din România, iar preoteasa a botezat 85 de copii. La toate aceste evenimente mergeam în costume populare. Credincioşii văzând că preotul şi preoteasa se îmbracă aşa, au început şi ei să reîmbrace vechile costume, continuând tradiţia şi portul ancestral în Botiza”.
Părintele Isidor Berbecar