VICTOR HUGO. Titanul romantismului francez

Născut la 26 februarie 1802, la Beçanson, în regiunea Franche-Comté, Victor Hugo a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi, dramaturgi şi romancieri francezi. Marele scriitor romantic a fost şi pair al Franţei, senator al Parisului şi membru al Academiei Franceze. Printre cele mai cunoscute opere ale lui Victor Hugo se numără „Mizerabilii”

şi „Notre Dame de Paris”. 

Victor Hugo a fost al treilea şi ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo şi al Sophiei Trébuchet. Cea mai mare parte a vieţii a trăit în Franţa, exceptând perioada 1851-1870, în care a fost exilat şi a locuit în Belgia.

Copilăria şi adolescenţa lui Hugo au fost marcate de o serie de evenimente deosebite, printre care căderea şi revenirea primei republici franceze, apariţia primului imperiu francez sub Napoleon Bonaparte şi restaurarea monarhiei de Bourbon.

Tatăl lui Victor Hugo a fost un republican ateu, care a servit Franţa ca ofiţer în armata lui Napoleon, faţă de care avea un enorm respect. În schimb, mama lui Hugo era catolică şi regalistă. Până în 1804, Victor Hugo şi-a însoţit tatăl prin garnizoanele militare din Corsica şi insula Elba. Între 1804 şi 1807 a locuit la Paris, apoi, până în 1811, la Neapole.

A urmat apoi mutarea familiei în Spania, unde Victor Hugo a urmat cursurile Colegiului nobililor din Madrid.

Întors la Paris, Hugo şi-a completat studiile la liceul Ludovic cel Mare. Tatăl lui l-a încurajat să studieze Dreptul, însă mama sa i-a cultivat interesul pentru literatură. La vârsta de doar cincisprezece ani, Victor Hugo a participat la un concurs de poezie organizat de Academia Franceză, obţinând o onorabilă menţiune.

În adolescenţă a scris poezii şi a tradus din opera lui Vergiliu. În 1818 a urmat cursuri de Drept, dar întreaga sa energie a fost îndreptată spre literatură.

Încurajat de Lamartine, Victor Hugo s-a hotărât să-şi creeze o carieră în domeniul literar.

În această perioadă, Hugo a făcut unele concesii stilului clasic, dar a fost pasionat de disputa care fremăta la vremea respectivă în mediile literare, între partizanii vechilor canoane şi cei care susţineau modernitatea romantică. Pentru oda închinată ducelui de Berry, în 1820, Victor Hugo a primit din partea regelui Ludovic al XVIII-lea o bursă de studii. În 1821, tânărul scriitor a fost puternic afectat de moartea mamei sale.

Preocupat de literatură, Victor Hugo a înfiinţat, împreună cu fraţii lui, Abel şi Eugène, revista „Conservatorul literar”, la care a participat şi Alfred de Vigny. În anul 1822 i-a apărut volumul de poezii intitulat „Ode şi poezii diverse”, în 1823, volumul „Hanul Islandei”, iar doi ani mai târziu a fost făcut Cavaler al Legiunii de Onoare. Oda dedicată noului rege, Carol al X-lea, i-a adus privilegiul de a asista la încoronarea de la Reims şi de a deveni Cavaler.

Hugo a tipărit „Ode şi balade” şi a publicat drama în versuri „Cromwell”, în prefaţa căreia a lansat un manifest capital în favoarea romantismului, pledând pentru renunţarea la vechile reguli şi pentru un plus de liberate în structura dramaturgică.

În 1830 a avut loc premiera dramei sale „Hermani”, la Teatrul Francez. Victor Hugo ştia bine că libertăţile pe care şi le-a permis faţă de dramaturgia convenţională îi vor atrage numeroase critici, dar n-a fost influenţat de acest lucru. Dimpotrivă chiar, a fost hotărât să provoace un scandal pentru a impune noua estetică a romantismului, al cărui iniţiator s-a dorit a fi. În acest scop şi-a convocat prietenii pentru a-i face galerie în sală.

Printre aceştia se aflau Théophile Gautier, Alfred de Vigny, Hector Berlioz şi Alexandre Dumas, hotărâţi să nu lase „căpăţânele academice” şi „barbişoanele bătrâne” să petreacă o seară liniştită. Deşi desfiinţată de critică, piesa a fost un succes.

În 1831 i-a apărut „Notre Dame de Paris”, i-a fost pusă în scenă drama în versuri „Regele se amuză” şi i-a fost publicat libretul pentru opera „Esmeralda”, operă bazată pe romanul „Notre Dame de Paris”.

În ciuda dorinţei mamei sale, Victor Hugo s-a logodit în secret cu Adèle Foucher, iubita lui din copilărie, dar s-a căsătorit cu aceasta abia în 1822, după ce mama lui a murit. Cei doi au avut împreună cinci copii: Lèopold, care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine, Charles, François-Victor şi Adèle.

Popularitatea sa a cunoscut apogeul în perioada 1833-1843, perioadă în care scris câteva drame în proză: „Lucreţia Borgia”, „Maria Tudor”, „Angelo” şi „Ruy Blas”. În aceeaşi perioadă au apărut şi primele atacuri publice împotriva lui, din partea foştilor săi prieteni, Vigny şi Sainte-Beuve. De trei ori la rând i s-a refuzat şi intrarea la Academie.

Temperament coleric, Victor Hugo a folosit tribuna Camerei pentru a-şi expune ideile liberale. Printre altele, a luat apărarea Poloniei şi   s-a ridicat împotriva pedepsei cu moartea. În 1849, a fost ales deputat de Paris în Adunarea Constituantă, apoi în Adunarea Legislativă.

După lovitura de stat de la 2 decembrie 1851, Hugo a încercat fără succes să organizeze o revoltă. Ameninţat cu arestarea, Hugo a plecat în Belgia. Victor Hugo a fost exilat pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea „trădător”, reuşind să se întoarcă în Franţa abia în anul 1870. Între 1852 şi 1855 a fost exilat în insula Jersey, apoi s-a stabilit pe insula Guenesey, unde a creat „Contemplaţiile” şi „Legenda Secolelor”.

În cursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamfletele sale cele mai celebre la adresa lui Napoleon al III-lea, intitulate „Napoleon cel Mic” şi „Istoria unei crime”. Deşi au fost interzise în Franţa, acestea au avut o influenţă puternică în ţările învecinate. În acelaşi exil, Hugo a scris „Mizerabilii”, roman la care a reînceput lucrul în anul 1862. Războiul franco-prusac şi căderea lui Napoleon al III-lea au marcat sfârşitul exilului pentru Victor Hugo. La sosirea sa la Paris, pe 5 septembrie 1870, o mulţime uriaşă l-a aşteptat în Gara de Nord. Într-o ţară sfâşiată de război, într-o capitală asediată de inamic, Hugo i-a îndemnat pe francezi la unitate şi rezistenţă.

La bătrâneţe, Hugo a devenit o veritabilă instituţie, întruchiparea vie a artei şi a spiritului naţional francez. La 22 mai 1885, Victor Hugo a murit, guvernul francez luând hotărârea de a-i organiza funeralii naţionale. La funeraliile sale au participat mai mult de două milioane de oameni care l-au admirat şi au vrut să-l însoţească pe ultimul drum. Este înmormântat în Pantheonul din Paris. În 1902, anul centenarului naşterii lui Victor Hugo, a fost fondat muzeul care poartă numele scriitorului, ca urmare a unei importante donaţii făcute oraşului Paris de către Paul Meurice.  

Nici o altă figură nu a dominat atât de categoric perioada, naţiunea, literatura şi nu s-a ridicat la înălţimea judecăţilor de valoare ulterioare în aceeaşi măsură ca Victor Hugo. Lider de necontestat al romantismului francez, Hugo şi-a exercitat influenţa în toate genurile existente: poezie, dramă, ficţiune, critică literară, eseuri politice şi religioase.

Mai mult un fenomen şi o forţă decât o figură literară convenţională, Hugo, pe tot parcursul vieţii sale, a întruchipat istoria şi spiritul Franţei în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, cu toate că, în anumite perioade ale vieţii sale şi imediat după moartea sa, a existat şi tendinţa de a i se subaprecia geniul.

Cu toate că diversitatea operei sale este incontestabilă, iar profunzimea ei a stârnit interesul în toate epocile literare, Hugo a rămas în conştiinţa cititorilor săi ca marele autor al „Mizerabililor”. Apariţia romanului avea să abolească definitiv vechile formule româneşti, impresionând prin complexitatea compoziţiilor sale, în care se regăsesc elemente de frescă, de foileton, de intrigă socială şi de evocare istorică.

Apărut la Bruxelles, romanul a cunoscut un succes răsunător. În scurt timp a fost editat la Leipzig, Londra, Petersburg şi Milano. Victor Hugo a explicat de ce a scris acest roman: „Atâta vreme cât va exista, din pricina legilor şi a moravurilor, un blestem social care creează în chip artificial, în plină civilizaţie, adevărate iaduri, agravând cu o fatalitate omenească destinul, care e de esenţă divină; atâta vreme cât cele trei probleme ale secolului: înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea întunericului, nu vor fi rezolvate; atâta vreme cât în anumite pături constrângerile sociale vor fi cu putinţă; atâta vreme cât pe pământ vor dăinui ignoranţa şi mizeria, cărţi de felul celei de faţă nu vor fi zadarnice.”

O operă „inumană prin proporţii”

Victor Hugo a rămas o personalitate culturală de anvergură universală. Operele sale constituie adevărate pietre de hotar pentru spiritualitatea umană, căci marele scriitor a reuşit să surprindă în creaţiile sale natura umană în toată complexitatea ei,

într-un mod desăvârşit.

„Umană prin detaliu şi semnificaţie, inumană prin proporţii”, după cum aprecia Albert Thibaudet, opera lui Hugo copleşeşte prin titanismul fabulos al imaginaţiei şi prin îndrăzneala novatoare a limbajului poetic, fiind considerată „cel mai mare fenomen” al literaturii franceze.

În cele peste şase decenii de activitate literară, Hugo a confirmat recunoaşterea valorii sale prin opere care au primit o mare apreciere din partea cititorilor şi a criticilor şi în care a abordat mai multe genuri, realizând un impresionant tablou al vremii. „Adesea, poezia lui Hugo nu este decât o mare paradă, un fel de      triumf, de vocabule... Ceea ce i se poate reproşa în primul rând este că opera lui este saturată de propria lui personalitate remarcabilă... este o dovadă a geniului său că, în pofida acestor obiecţii, a vrăjit inimile şi minţile oamenilor timp de peste şaizeci de ani”, afirma W.E.Henley.

Victor Hugo s-a impus ca un teoretician al romantismului, definind libertatea literaturii în alegerea temei, în promovarea atitudinilor de revoltă contra tiranilor şi de solidaritate cu popoarele angajate în lupta pentru libertate, în orientarea către contactul direct cu viaţa. De-a lungul timpului, operele sale au cunoscut numeroase ecranizări.