Vicepreședintele Academiei Române, Dumitru Murariu, despre Grigore Antipa, la Fărcașa

Recent, am fost în Fărcașa, orășelul maramureșean în care economia se împletește în mod armonios cu evenimentele culturale la care vin importanți oameni de cultură, de știință. A avut loc un simpozion internațional dedicat satului românesc. Manifestările desfășurate pe parcursul a trei zile s-au bucurat de prezența vicepreședintelui Academiei Române, Dumitru Murariu. Într-un birou frumos amenajat de la Școala Generală din localitate, am realizat în interviu mai mult decât interesant. Veți citi despre Grigore Antipa și Emil Racoviță, despre economie și despre România.

Reporter: Ați condus mulți ani Muzeul „Grigore Antipa” din București. Ce puteți să ne povestiți despre acest muzeu, la un moment dat unic în lume, despre Antipa și despre Racoviță? Mai ales că Antipa este născut în Botoșani de unde sunteți și dumneavoastră.

Dumitru Murariu: În Botoșani se află casa lui Grigore Antipa. Au fost multe tentative de a fi declarată casă memorială. Nu s-a reușit pentru că, mai ales acum, după Revoluție s-au găsit și niște moștenitori care și-au redobândit dreptul asupra aceste case. Dar...este omul care merita o casă memorială. Este un nume mai sonor, tot botoșănean, Nicolae Iorga, are o casă memorială. Dar Grigore Antipa a avut parte de o nedreptate. Își face studiile în Germania. În 1916, România a fost învinsă și garnizoana germană a dispus transferul muzeului pe care l-a înființat Antipa în București Și el s-a dus la șeful garnizoanei germane și l-a convins să nu fie transferat muzeul în Bulgaria.

După al Doilea Război Mondial, a fost o perioadă de neglijare, considerându-se că Antipa a fost germanofil. Sigur că știa nemțește, avea o comunicare foarte ușoară cu nemții, de oriunde ar fi fost, dar a făcut multe servicii țării cu educația lui în Germania și cu relațiile pe care le stabilise în decursul anilor.

Dar au venit acele vremuri, acei tovarăși de la cadre care spuneau: „A, păi știi nemțește! E un păcat. Nu avem încredere!” Clasa muncitoare era atunci la putere și se construia socialismul. M-am bucurat că după 1990 a fost reabilitat. A fost o binemeritată recunoaștere a valorii operelor pe care le-a lăsat. Și nu au fost doar opere științifice, el fiind și un hidrolog al României, a organizat cercetări la Marea Neagră. A înființat o stațiune piscicolă la Tulcea, care este astăzi Institutul Național de Cercetare, de Dezvoltare pentru Delta Dunării.

Antipa, în perioada interbelică, vorbea de organizarea în sistemul cooperatist al pescăriilor. El a murit în 9 martie1944 și ar fi murit a doua oară dacă își revenea, după bombardamentele armatelor aliate în aprilie 1944 și în august 1944. Când armatele americane, în special, au bombardat, printre altele, Valea Prahovei. Atunci armata română se afla lângă armata hitleristă. Din acest motiv, după război România a trebuit să plătească multe și grele pagube de război URSS, deși a avut zecii de mii de ostași căzuți în lupte.

Rep: Poate ne spuneți mai multe despre Grigore Antipa.
D.M.: Este din Botoșani. Acolo bunicii lui aveau o moșie. Tatăl lui era avocat. Mama a fost dintr-o familie avută. Tatăl lui Antipa a avut două căsătorii. Prima din care a rezultat un băiat, Nicolae Leon. Acesta a rămas fără mamă la vârsta de nouă ani. Tatăl s-a recăsătorit și a rezultat Grigore Antipa. Și mama lui s-a dus. Pe vremea aceea, tuberculoza secera multe vieți. Tatăl lui Grigore și Leon, frați vitregi, îl cunoștea pe Dimitrie Sturza, ministru la vremea aceea. I-a cerut ministrului să aibă grijă de băieții lui. Era bolnav. Cei doi frați au fost înscriși la o școală particulară din Botoșani, cea mai bună la vremea aceea. După ce au terminat școala, au fost admiși la Liceul „Principatelor Unite” din Iași. Asta era cea mai bună școală din țară în acele timpuri. Au terminat liceul și au urmat alte școli. Pentru Grigore s-a găsit o posibilitate pentru a se plăti studiile în Germania, la Jena. Scriindu-se o monografie despre Antipa, un culegător de litere din tipografie, din țară s-a gândit că este vorba de Viena și a pus în față litera V. Așa a ajuns ca Grigore Antipa să facă studiile la Viena. Revenind la perioada de liceu, în timpul în care a terminat și Antipa, în Iași pătrunseseră ideile progresiste, socialiste. Era ziarul Contemporanul. !989-1981. Și erau o serie de mișcări tinerești. Așa a ajuns la urechile lui Carol întâiul despre mișcările de tineret din Iași și că vor să se mute. Atunci, regele a spus că îi trimite la „mama socialismului”, în Germania. Și așa a ajuns Antipa cu o bursă regală să studieze la Jena, cu un mare evoluționist, un mare specialist în domeniul biologiei, E. Haeckel. Profesorul avea o simpatie pentru Antipa. Când Sturza se ducea în delegație sau când avea treburi la Jena, se ducea la facultate să vadă ce face Antipa.

Și profesorul german avea cuvinte de laudă. „O! micuțul și grăsuțul Antipa este așa de simpatic și excepțional de bine pregătit”, spunea Haeckel.

A terminat facultatea și Antipa a dat teza de doctorat, o teză distinsă cu „summa cum laude”. Profesorul Haeckel, în toată activitatea didactică, a oferit doar la trei studenți „summa cum laude”. Doi nemți și un român.

După terminarea studiilor, în Jena a avut un stadiu de lucru la Napoli. Acolo era un institut de cercetări oceanografice, pe malul Mării Mediterane. Acolo era director un alt neamț. În acea perioadă, Antipa l-a întrebat de directorul de la Napoli ce cale să urmeze în profesia sa. Acesta i-a spus că în România avem Marea Neagră, că este specializat pe activitatea marină și să urmeze acest drum. Așa se face că, după terminarea studiilor, la întoarcerea în țară, prin Dimitrie Sturza a obținut o audiență de o jumătate de oră la regele Carol I, la Peleș. Antipa i-a prezentat programul lui de cercetare și de amenajare pentru Lunca Dunării, pentru Delta Dunării. Audiența de o jumătate de oră a durat două ore. Regelui i-a plăcut așa de mult planul lui Antipa că i-a chemat pe toți miniștrii și le-a spus să ofere tot ce cerea „acest tânăr”. Așa se face că ministrul de război i-a pus la dispoziție crucișătorul „Elisabeta” cu care a făcut o călătorie în jurul Mării Negre să vadă cum este organizată cercetarea la Marea Neagră în Bulgaria, Turcia, în Rusia, Ucraina. Așa a avut o idee despre ce trebuie făcut. Așa a apărut o stațiune oceanografică la Constanța care astăzi este Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Marină. Mai departe, Antipa a ajutat la obținerea de fonduri însemnate pentru amenajarea canalelor Dunării care erau într-o stare groaznică. În acest context, prin ministrul Sturza a cerut să fie acordată o clădire destinată special unui muzeu pentru istorie naturală, un muzeu demn de capitala țării. Începutul de secol XX nu era prea îmbelșugat. De aceea, a avut dificultăți mari cu planurile de arhitectură. A renunțat la arhitectură. În acea perioadă, Antipa a avut păreri cam dure. Spunea că a renunțat la serviciile arhitecților și avocaților pentru că „ăștia ruinează țara!”. De aceea, împreună cu un inginer care se pricepea la rezistența materialelor, la structuri, a realizat fațada clădirii așa cum dorea. El venise cu imaginea unor institute din Germania și a pus în practică la noi ce văzuse.

Ministrul Învățământului, Spiru Haret, la vremea aceea i-a spus să facă o clădire cu multe ferestre pentru a face economie la materiale. A realizat cea mai economicoasă clădire. În 1906 s-a terminat clădirea. În următorii doi ani, a amenajat clădirea pentru primirea vizitatorilor. Apoi, a inventat prezentarea dioramatică. Diorama este o vitrină în care în fundal este pictat, iar alături și în față sunt elemente din habitat, peisajul pe care vrea să îl reprezinte. Ideea, invenția lui, a fost împrumutată de Muzeul de Istorie Națională din Paris. Un muzeu mai vechi decât cel din București. La fel, Muzeul de istorie Naturală din America.

Eu eram în muzeu în 1967-1968. Au venit să vadă dioramele lui Antipa cei de la Muzeul din Leningrad, cum se numea atunci. Ei nu aveau așa ceva, deși muzeul are exponate foarte valoroase. Au mamuți și multe altele descoperite în cursul timpului.

Rep.: Ne-ați explicat cum a fost realizată clădirea Muzeului, ne-ați relatat cum și-a făcut Antipa studiile. Ce se mai poate spune?

D.M.: Clădirea care a devenit muzeu, astăzi este Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”. Nume decis de regele Carol II. Cu căderile lui omenești știute, dar supranumit voievod al culturii, regele a dispus ca Antipa să fie director cât va trăi. Au urmat bombardamentele forțelor aliate. Antipa a murit în martie, iar bombardamentele au fost în august. Muzeul a fost închis în 1944. Abia în decembrie 1944 a fost numit un nou director la muzeu. A căzut o bombă în corpul central al muzeului. Acolo era un elefant descoperit în Vaslui. Elefantul fosil de la „Antipa” are statut de unicat mondial, fiind cel mai mare schelet complet din lume al unui exemplar-tip, după care a fost descrisă o nouă specie pentru știință. Mamutul s-a conservat aproape în întregime. A fost descoperit dintr-o întâmplare. Mai era un mastodont adus de Antipa din America. Și acela a fost distrus. Au trebuit să fie asamblate, restaurate cu sârme pentru a reface forma lor inițială. Dar lucrurile au fost în continuare rele pentru Muzeul lui Antipa. În mai 1948, directorul venit după moartea lui Antipa a fost arestat și dus la închisoare pentru șapte ani. De ce? Directorul era membru al partidului lui Titel Petrescu, niște socialiști utopiști, printre care se afiliase și Antipa, în tinerețe. După șapte ani, Gheorghiu-Dej a dat dispoziție să fie scos și reabilitat. L-a chemat la Comitetul Central și i-a spus că a fost o nedreptate închiderea lui. La 3 martie 1945, Constantin Motaş, fondatorul freatobiologiei, profesor de zoologie la Facultatea de Ştiinţele Naturii din București, a fost numit director al Muzeului. A rămas în această funcţie până în anul 1949.

Din 1949 până în anul 1956, profesorul Constantin Motaş a fost închis de către regimul aflat atunci la putere, sub acuzația de „înaltă trădare şi tentativă de a submina ordinea de stat”, retrăgându-i-se şi titlul de academician. În anul 1937, a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi în 1948 a devenit membru plin al acestei prestigioase instituții. În perioada în care a fost director al muzeului, a depus un efortul uriaș pentru refacerea clădirii, grav afectată de bombardamentele americane şi germane. A fost ajutat de dr. Mihai Băcescu, dr. Mircea Paucă şi de inginerul Theodor Dumitrescu. Într-o primă etapă, a avut loc refacerea localului muzeului, salvarea şi reorganizarea colecțiilor științifice şi publice, repararea şi restaurarea dioramelor şi biogrupelor. Tot în această perioadă, se amenajează sala de conferințe a muzeului, iar sala centrală de la parter capătă aspectul actual: Deinotherium gigantissimum este montat aici fiind amenajată şi diorama „Antarctica”. Motaș a fost recomandat pentru studii în Franța, acolo a dat teza de doctorat cu Emil Racoviță. Acesta, fiu de boier și el, de judecător din Iași, cu o moșie la Vaslui, fusese în prima expediție științifică în Antarctica. Era un nume în toată lumea științifică. Când a fost eliberat din pușcărie, Motaș a fost întrebat ce dorește în semn de reabilitare. El a spus că dorește ca Institutul de Speologie din Cluj să fie reînființat. Acest institut a fost înființat de Emil Racoviță 1920, când a venit la Cluj, la Universitatea numită atunci Dacia superioară. Racoviță, venind în țară, și-a adus toate colecțiile dobândite în expedițiile sale și a sosit cu doi buni prieteni, un francez și un elvețian, specialiști în entomologie, cunoașterea insectelor. Racoviță a murit în 1947, iar cei doi specialiști au plecat din țara noastră. Institutul de Speologie, primul din lume, este o prioritate românească datorită lui Racoviță, care a fost și rectorul Universității, a fost și senator, și președintele Academiei. Din păcate, în acei ani erau oameni chiar din conducerea universității care ar fi dorit ca acest institut să fie desființat. Ar fi fost o mare greșeală. Gheorghiu-Dej a dat dispoziție să se înființeze, prin hotărâre a Consiliului de Miniștri, la București, Institutul de Speologie, cu un departament de specialiști la Cluj. Astăzi, institutul este la București, dar un compartiment puternic a rămas la Cluj în subordinea filialei Academiei. Cam astea ar fi poveștile despre cei doi mari oameni de știință și fondatori de muzee de importanță mondială. Despre Grigore Antipa trebuie spus că era foarte sever în alegerea prietenilor, cunoștințelor, ajutoarelor. La muzeu veneau tot felul de vânători care aducea fel și fel de animale. Primea doar ce era de bună calitate. Spunea că nu dorește să dezinformeze vizitatorii cu exemplare de calitate slabă. În 1956, s-a înființat o revistă care este și astăzi, gen buletin, de activități din muzeu. Erau prezentate noile achiziții,  patrimoniul, sesiuni de comunicări științifice. Acestea circulă în rețeaua instituțiilor de cultură din toată lumea. Apoi, a fost cutremurul din 1977. Atunci, era ordin pe linie de partid ca, până de ziua națională, în august, muzeul să fie redat vizitatorilor. Cum-necum, în 23 august 1977, a fost redeschis muzeul cu soluții paliative de reparare a pagubelor de la cutremur. Cert este că, după Revoluție, s-a înregistrat o îmbunătățire considerabilă a structurii, a infrastructurii, a programelor, a structurii echipelor de specialiști din muzeu. În 1991, s-a întâmplat să fiu directorul instituției și am organizat o expediție în Indonezia de patru luni de zile. Am fost cu alți trei colegi și am adus mii de exemplare care stau în colecțiile științifice și așteaptă să fie determinate. În 1994, am mers cu cinci colegi în Brazilia. Cu pădurea amazoniană, cu incursiuni în oceanul Atlantic, pe coasta răsăriteană a Braziliei. De acolo, muzeul s-a îmbogățit cu patrimoniul din zonele tropicale. Dar, mai mult decât orice, pe lângă organizarea de sesiuni științifice, participarea la congrese științifice, cu echipa de acolo, am adus muzeul înființat de Antipa din secolul XX în secolul XXI. Am folosit tehnologia actuală. Tineretul este dornic să afle, dar folosește tehnologia și noi am oferit această posibilitate. Noile expoziții sunt însoțite de explicații, de programe educaționale. Sunt ateliere pentru copii, pentru tineret, pentru elevi și studenți, dar și pentru adulți, chiar și pentru pensionari. Sunt teme sugerate de ascultători, la care specialiștii muzeului răspund cu promptitudine. Visul lui Antipa a fost împlinit și sunt bucuros că am fost o rotiță în acest angrenaj. Nu singur, cu ajutorul colegilor. Am avut echipe bune, specialiști care mi-au fost alături.

Rep.: A fost o poveste fascinantă, dar vreau să vă pun o întrebare dincolo de muzeu și de Grigore Antipa, dincolo de evenimente culturale, de evenimente științifice. Un județ precum Maramureșul trăiește prin realizările economice. Noi am avut mulți ani mineritul neferos și metalurgia. În 2077, printr-o decizie nefericită a fost închis tot mineritul neferos. Nicolae Bud, un cunoscut specialist în minerit, a fost printre puținii specialiști care au încercat menținerea mineritului neferos, în limite rezonabile. Chiar și Academia română a avut un astfel de demers. De ce nu se ține cont, de ce politicienii nu țin cont de specialiști, de academicieni, cei aflați în „Olimpul” inteligenței românești? În contextul militaro-economic actual în Europa se tot vorbește de revenirea la resursele europene, la redeschiderea mineritului...

D.M.: Întrebarea dumneavoastră reiese din realitățile pe care le trăim în țară. În 1990, nu Ceaușescu a construit tot ce s-a construit, ci poporul român. Prin sudoarea poporului. Nu erau bunurile unei persoane, erau ale întregului popor. Au venit programe externe, România să devină piață de desfacere. Îmi aduc aminte cum se declara în media că industria era un morman de fiare vechi. Nu puteai să fii impresionat dacă mergeai în portul Constanța, să vezi câte barje cu fier vechi se încărcau și plecau din țară. Cât trebuie să sapi în munte ca să scoți o tonă de fier? Și cât de complicat este procesul tehnologic! Or, așa cum greșeala lui Ceaușescu a fost o mare greșeală de a achitat toate datoriile țării către marii finanțatori, așa și cu autonomia industrială. România exporta oțel în America până în 1990. După aceea... Știu, mi-au spus localnici din Iași că o fabrică ce avea strunguri performante le-a vândut unei firme cehești, care le-au luat și le folosesc și astăzi. La noi nu a fost posibil să gândim așa, să retehnologizăm, să actualizăm.

România avea atunci piețe de desfacere chiar și în Africa. Eu am fost în Indonezia și am călătorit cu vagoane românești. Tren Românesc în Indonezia, în 1991. Aveam centre puternice la Craiova, la Slatina și în multe alte locuri. Se făceau niște produse pentru care azi aducem materiale pentru diferitele industrii. Noi am avut și nu am știut să le păstrăm. Pentru că, repet, așa au fost programele venite de afară. E o părere personală, dar o altă explicație nu am.

Dumitru Murariu, vicepreședinte al Academiei Române

Născut la 21 septembrie 1940 în localitatea Ungureni, județul Botoşani. Studii primare şi gimnaziale în Ungureni. Urmează studiile liceale la Liceul Nr. 1 de băieți (actualmente Colegiul Național „August Treboniu Laurian“) din Botoșani. Studii universitare la Facultatea de Biologie-Geografie a Universității „Al Ioan Cuza“ din Iaşi, secţia de biologie-zoologie, absolvite în anul 1966. În perioada 1966–1969, a lucrat ca hematolog-bacteriolog la Spitalul „Sf. Pantelimon“ din București şi a realizat în anul 1968, în colaborare, prima sa lucrare științifică, tipărită în revista „Ftiziologia” a Societății Științelor Medicale din București.

Începând cu anul 1969, a fost încadrat, în urma unui concurs, ca îndrumător-muzeu, muzeograf, muzeograf principal la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“. În anul 1975, şi-a susținut public teza de doctorat, cu tema Anatomia, histologia şi histochimia glandelor tegumentare specializate la mamiferele insectivore din România, sub coordonarea științifică a prof. emerit Gheorghe T. Dornescu, la catedra de Anatomie comparată a Facultății de Biologie din Universitatea din București.

În cercetarea de laborator s-a remarcat prin descrierea originală a structurii, histologiei şi histochimiei celor 10 tipuri de glande tegumentare specializate, de pe corpul mamiferelor insectivore. Analizând contactul direct al tegumentului mamiferelor cu mediul înconjurător și influența acestuia asupra corpului mamiferelor, a avut contribuții originale în interpretarea atât a structurii, cât şi a rolului acestor glande în fiziologia, ecologia, etologia, sistematica, filogenia viețuitoarelor. Astfel a contribuit cu noi interpretări, la explicarea relațiilor intra- şi interspecifice, corelând stadiul dezvoltării respectivelor glande cu perioadele de reproducere şi demonstrând rolul unor secreții atât în comunicarea dintre indivizi, cât şi în apărarea contra prădătorilor.

A fost bursier Fulbright pentru 12 luni (sept. 1975 – sept. 1976) colaborând cu specialiști din Universitatea Statului Kansas şi publicând lucrarea Histologia şi histochimia glandelor tegumentare specializate la 8 specii de chiţcani nord-americani. Cu aceeași ocazie a avut scurte stagii de lucru la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington, D.C. (Institutul Smithsonian), Muzeul American de Istorie Naturală din New York; Muzeul de Istorie Naturală din Pittsburgh - Pennsylvania; Field M.N.H. din Chicago - Illinois şi Muzeul de Istorie Naturală din Lawrence, al Universității Statului Kansas.

În afara histologiei și histochimiei structurilor tegumentare a clarificat sistematica mai multor specii din fauna României, a semnalat existența unor specii și subspecii necunoscute (ex., Erinaceus concolor, Microtus agrestis baillonii, Sicista betulina, Canis aureus – cu populații stabile în fauna țării, începând cu anul 1984).

A participat la 37 de congrese şi conferințe internaționale, cu comunicări științifice. Începând din anul 2000 este conducător de doctorat la Școala Doctorală a Facultății de Biologie - Universitatea din București cu 23 titluri de doctor în biologie confirmate.

În 1976 a devenit șeful secției Vertebrate şi Restaurare-taxidermie a Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“, iar în perioada 1998–2014 a fost numit, după evaluări periodice, directorul general al muzeului.

În perioada 2015–2016, a fost directorul adjunct al Institutului de Speologie „Emil Racoviţă“ și începând cu 1 iulie 2016 este director al Institutului de Biologie al Academiei Române.

În perioada 2009–2011, a fost coordonator al proiectului „Muzeului Național de Istorie Naturală „«Grigore Antipa» reinventat la 100 de ani“, reorganizând și modernizând expoziția de bază a muzeului.