Viata la tara, scoala, copiii si saracia

* Trei sate, doua provincii, aceeasi tara. Mozambicul privit prin prisma lipsurilor, nevoilor si prin ochii copiilor, mamelor, oamenilor saraci. In Nwachicoluane e 4 dimineata. E de trezit, de dat la gaini, de dat la vaci, la porci… sau, pur si simplu, de lasat cireada libera ca vor gasi ele, costelivele animale, ceva de mancare. Eu pornesc din casa abia la 6, alaturi de copiii care merg la scoala pe tura de dimineata. Desculti si fara sa fi mancat. Micul dejun e cea mai importanta masa a zilei. Daca ai ce manca. Piramida nevoilor creata de Maslow nu poate defini viata satului mozambican. Daca pentru mine, europeana, a manca o felie de paine cu margarina dupa ce ma trezesc nu e nimic inaltator, pentru pruncii ce merg la scoala desculti si flamanzi, e. Nwachicoluane e o comunitate linistita din provincia Gaza, cu sol favorabil cultivarii orezului. Directorul colegiului unde lucrez pentru cateva zile ne povesteste ca pe vremea lui Samora Machel, primul presedinte mozambican, originar din aceeasi provincie, orezul cultivat acolo era trimis spre rusi ca plata pentru armamentul furnizat de sovietici. Ca sa ajungem in Marracuene, a trebuit sa luam doua microbuze si apoi sa mergem pe jos, pe drumuri nisipoase pret de aproape o ora pana la scoala unde ne asteptau parinti, profesori, copii, sa ne spuna ce beneficii le-a adus atelierul pedagogic finantat de Uniunea Europeana si cat de mult ar vrea sa continue finantarea. Pe drum am trecut pe langa ceea ce trebuia sa fie noul stadion national de fotbal din Mozambic, planuit a fi inaugurat in primavara anului curent si a servi ca loc de antrenament pentru meciuri amicale si nu numai intre echipele nationale de fotbal ce urmau sa vina la Campionatul Mondial din Africa de Sud. Inca nu s-au terminat lucrarile, dar intre timp, imi spun colegii mozambicani, multe case au rasarit ici colo, construite cu materiale perfect identice cu cele care trebuiau sa faca parte din structura stadionului. Oare unde am mai auzit de astea? La scoala ajungem mai tarziu decat trebuia, cand am plecat din Europa mi s-a spus sa ma pregatesc pentru timpul african unde lucrurile se intampla mai domol, mai tarziu... Nu imi prea iese, rosesc de rusine ca am facut cateva mame sa ne astepte cand ele probabil aveau de adus apa, de facut mancare, de ingrijit de prunci. Colegii nu sunt deloc afectati, asa se fac lucrurile aici, managementul timpului si al resurselor e un concept abstract, cu ce s-o fi mancand? Trecem la treaba, facem chestionare sa ne dam seama ce beneficii a avut comunitatea de pe urma finantarii de la UE. Fete de varii varste au invatat sa coase ca sa fie pregatite sa isi asigure un venit, s-au format grupuri artistice, sunt cativa oameni care au invatat sa lucreze pe calculator. Cum ar putea sa continue aceste activitati cand se termina banii din Europa... inca nu se stie, poate comunitatea va incerca sa puna umar de la umar ca sa faca proiectul sa continue, depinde de ei de acum inainte. Totusi spera ca vor mai veni bani de la sponsori. In Tenga nu e apa de aproape zece zile, ploile inca nu au venit, iar copiii care nu au mai facut o baie de mai bine de o saptamana incep sa dea semne clare de boli de piele. Am ajuns aici dupa un lung drum cu masina, prin acelasi nisip fin ce fuge de sub roti si talpi. De pe drum, abia zarim casele de trestie, stuf sau bete de lemn. Ici colo, cate una din blocuri de ciment. Copiii insa ne asteapta cu un mic program artistic. Grupati pe trei siruri, ne canta in sangana, portugheza si engleza. Profesoara lor e tare mandra de ei, sunt marea ei realizare in scoala si ar fi vrut sa aiba mai mult timp pentru fiecare din ei, dar cand ai clase de 50 de elevi cel putin si ai o clasa dimineata si una dupa amiaza, iti trebuie abilitati de superom ca sa le oferi tuturor atentia cuvenita. La gradinite, aceeasi poveste, grupe de 50, 60 de copii. Educatori calificati exista, imi spun colegii, dar guvernul nu are bani sa ii plateasca, asa ca putinii profesori care au reusit sa se angajeze trebuie sa aiba grija de doua, trei sau chiar patru ori mai multi copii decat un educator din Norvegia de exemplu. Cat de mult afecteaza asta calitatea invatamantului, e evident, dar efectele se vor resimti abia mai incolo. Copiii, multi desculti pentru ca papuci se primesc abia dupa scoala primara, se ingramadesc in jur, sa le fac poza, sa puna mana pe parul meu ce sta atat de drept, sa imi spuna ceva de neinteles, sa isi masoare palma cu a mea, sa imi sara in brate, sa imi ceara sa ii iau cu mine in Europa ca sa ii fac angajatii mei... Un coleg din SUA ne povesteste cea mai marcanta experienta din cele 6 luni in Africa, o femeie a venit intr-o zi la ei si i-a spus ca ii ofera copilul ei. Crezand ca e vorba de a-l lua in brate pe micut, s-a bucurat de inocenta ce numai in ochii copiilor o gasesti, dar cand s-a uitat spre ochii mamei, erau plini de lacrimi. A intrebat-o de ce plange. „Ia copilul meu cu tine si ofera-i viata pe care eu nu i-o voi putea da niciodata aici”. Daca lui i-a frant inima, ce o fi fost in sufletul mamei? Sper sa nu aflam niciodata pe propria piele. Mozambicul, o tara a contrastelor de tot felul, saraca si „uscata”, ofera subiecte de presa reporterului GAZETEI, Adriana Szabo, la tot pasul. Din pacate, subiectele sunt triste, in general. Cei care sufera cel mai mult sunt copiii. Cititi cum invata si ce inseamna invatamantul intr-unul din cele mai sarace state africane. Adriana Szabo