Viaţa la 40 de grade

Temperatura maximă: 40 de grade Celsius. Minima: 25 de grade Celsius. Soare, câţiva nori. Nu plouă. Indice UV: Extrem. (Scris cu roşu). Zile, săptămâni la rând. Ai grijă ce îţi doreşti, s-ar putea să se împlinească. Mi-am dorit să trăiesc într-o ţară cu vară eternă. Iată-mă în nord-estul Braziliei.

Nu ştiu ce era mai agasant, faptul că mi se afundau tălpile sandalelor în asfaltul încins sau faptul că protectorul solar (cu factor de protecţie 60) mă făcea să mă simt atât de lipicioasă, că nu-mi venea nici să dau mâna cu cei pe care-i întâlneam în drum, de teamă să nu ni se unească palmele ca două bomboane pe jumătate topite. Îmi place căldura, dar cred că mi-am imaginat-o mai mult ca un turist, căldură, nisip şi mare sau ocean. Primele două le am, oceanul lipseşte. Lipseşte şi ploaia. Pe un drum de 120 de kilometri am numărat patru cadavre de animale, vaci şi măgăruşi, care muriseră de sete şi foame, că apă nu aveau de unde să bea, iar de mâncat nu mai rămăsese nimic, decât pietre.

Colegul meu nu a vrut să oprească maşina sub niciun chip ca să pot face o poză leşurilor invadate de urubu, o specie de vulturi necrofagi. Miresmele ce invadaseră preţ de câteva secunde maşina prin geamurile deschise îi coloraseră deja chipul în galben. Am lăsat în urmă cadavrele şi am mers să ne vedem de cercetarea noastră. Aveam de cercetat două municipii, cam 10 unităţi de producţie, să vedem cum reuşesc oamenii de acolo să creeze locuri de muncă şi să-şi asigure un venit într-un mediu ostil.

Femeile, de regulă, se organizează în grupuri de producţie alimentară, produc pulpă de fructe, derivate de casava, o rădăcină din care se face o făină foarte populară în meniul brazilienilor sau în grupuri ce produc artizanat. Pare complicat, căci fără capital pentru investiţii, fără condiţii sanitare adecvate şi inspectate, cum poţi porni să faci bani din mâncare? Un tânăr mi-a explicat. Femeile astea oricum muncesc împreună, muncesc zi de zi, astfel, organizarea nu e o problemă. Îşi petrec oricum orele de lumină trebăluind în clacă. Apoi încep să facă un biscuite, un borcănel de gem şi vând unui vecin. Gemul sau biscuiţii se fac ori în casa uneia dintre ele, ori în sistem rotativ, fiecare din ele punând la dispoziţie aragazul când le vine rândul. Uneori pot folosi moara satului să producă nu doar făina pentru consum personal, ci şi cea de vânzare. Cu timpul, economisind în grup, au bani de ciment. Vecinul, pietrar, le ajută să ridice o cămăruţă. Apoi, după alte luni de zile, cumpără un cuptor. Şi tot aşa, există grupuri care au început să lucreze acum 15 ani, iar azi reuşesc să asigure fiecărui membru un salariu lunar minim. E mare scofală, deşi e salariu minim.

Legea braziliană spune că toţi copiii care învaţă în şcolile de stat trebuie să primească mâncare la şcoală, plătită de primărie.

Programul Naţional de Alimentaţie Şcolară e o necesitate şi o binecuvântare pentru pruncii care merg la şcoală nu doar ca să înveţe, ci şi ca să primească ceva de-ale gurii în fiecare zi.

O altă lege spune că minim 30% din mâncarea servită în şcoli trebuie să provină de la producătorii locali. Asta înseamnă că primarul fiecărui oraş trebuie să cumpere de la micii producători cel puţin 30% din ingredientele ce compun prânzul şi gustarea elevilor.

Există primari care cumpără mai mult de 30%, căci au înţeles amploarea impactului acestor legi, asupra sănătăţii copiilor, care primesc alimente mai proaspete şi mai puţin procesate industrial, asupra economiei familiilor, asupra agriculturii locale şi asupra mediului înconjurător, ce va înghiţi mai puţine gaze de eşapament din moment ce mâncarea nu mai trebuie să vină de la sute de kilometri.

Există şi primari care au preferat să contracteze un „băiat deştept”, şcolit în avocatură, care ştie să falsifice chitanţe, aşa încât în faţa inspecţiilor, pe hârtie, legea de 30% e respectată. În situaţia din urmă, micii agricultori/producători, trebuie să caute alte pieţe. Şi e greu, căci fără capital pentru investiţii în transport, în echipamente, în însăşi capacitatea de a şti să intri pe pieţe mai mari, simpla dorinţă de a răzbate nu e suficientă. Organizaţia pentru care lucrez a câştigat fonduri pentru implementarea unui proiect de suport pentru micii producători.

Respectând regulile de aplicare, nu am putut cere fonduri pentru investiţii în echipamente sau materiale de construcţie pentru îmbunătăţirea condiţiilor de producţie, ci doar fonduri pentru cursuri. Mulţi dintre membrii acestor mici grupuri productive sunt sătui să audă „bla-bla-bla”, cum numeşte un coleg proiectele care nu oferă fonduri pentru achiziţionarea de materiale, el fiind mai îndreptat spre latura practică a implementării de proiecte. E, cu toate acestea, o victorie.

Am încercat aproape un an de zile să facem slalom printre condiţiile de aplicare pentru fonduri, să strecurăm mereu în buget necesitatea de investiţii în echipamente, argumentând cu rezultatele chestionarelor aplicate în grupurile productive. Nu a mers. Nu cred, deşi experienţa mea e scurtă, că a fost din reaua-voinţă a celor ce au creat regulile.

De regulă, fondurile internaţionale sunt oferite pentru a răspunde necesităţilor multor ţări, cu probleme şi necesităţi diferite, motiv pentru care regulile par să fie uniformizate oarecum pentru a permite aplicaţii de pe diferite continente. Aş vrea, însă, uneori, să existe dorinţa din partea marilor finanţatori sau filantropi, să asculte puţin vocea sutelor, miilor, zeci de miilor de mici producători, în majoritate femei, a căror viaţă s-ar putea schimba pentru totdeauna, în mai bine, dacă grupul lor ar putea primi un congelator ce le-ar permite să aibă stoc de produse. Atât de simplu.

Am înţeles în ultimii ani că sărăcia nu se poate rezolva dând peşte săracului, ci învăţându-l să pescuiască, exceptând cazurile extreme, când fără o intervenţie imediată după o calamitate, sute de mii ar muri de foame.

Revenind la cercetarea noastră, menită să ofere informaţii specifice despre necesităţile şi specificul fiecărui grup productiv, am întâlnit femei ce se luptă de ani de zile să construiască împreună o mini-fabrică de pulpă de fructe, ca apoi să lucreze să aibă un venit stabil, ca să îşi permită dentist pentru copii, ca să îi trimită la şcoală, ca ei să nu trebuiască să lucreze gratis 15 ani ca să poată să aibă apoi un salariu minim.

Ele trăiesc în Brazilia, o ţară fără datorii, o ţară fără criză, o ţară unde există bani pentru ca toată lumea să ducă un trai decent, dar unde banii destinaţi proiectelor de eradicare a sărăciei nu ajung întotdeauna la timp, nu ajung întotdeauna la cei care au mai mare nevoie sau vin cu ţârâita din cauza unui proces birocratic, demn de un film horror.

Şi după toate astea, la temperaturi de 40 de grade, zile şi săptămâni la rând, la umbra unui mango sau a unui alt arbore stufos ce s-a adaptat la secetă, femeile astea muncesc în clacă şi îmi spun râzând: „Noi oricum trebuie să facem munca asta în fiecare zi, cu salariu sau fără. Ne place să lucrăm împreună, dar parcă ar fi şi mai răsplătită munca dacă ar fi plătită la valoarea ei justă.”