Viata in Hristos (XLVIII) Sfaturi pentru mantuire

“Cat asculti de Dumnezeu, atat asculta si Dumnezeu de tine.” Cugetarea Parintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematica pentru crezul de-o viata al unuia dintre cei mai mari traitori contemporani ai ortodoxiei. In nenumaratele indrumari duhovnicesti pe care le-a semanat in calea celor ce cauta mantuirea, Parintele Arsenie a pus accentul pe constientizarea insemnatatii faptului ca omul este purtator al chipului lui Dumnezeu. 23. O alta taina a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toata rautatea tuturor, aici, si numaidecat, precum nici nu slaveste bunatatea tuturor, aici, si numaidecat. Daca repede ar fi pedepsit tot raul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o masura omeneasca sau cel mult ingereasca, si ne-ar da sa intelegem ca se teme de rau sa nu cumva sa-si piarda stapanirea, cum fac oamenii. Tocmai faptul ca ingaduie railor sa-si faca de cap, si-i lasa pe oameni neinfricati de pedeapsa naprasnica, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistita asupra raului, atotputernicie, sub ocrotirea careia, prin virtutea credintei, stam linistiti si noi, primind palmele si scuiparile raului, ca pe niste marturii ale neputintei aceluia in fata atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne intareste cu linistea Sa. El nu mai pedepseste rautatea si pentru ca ii intinde ispita puternica, sa se desavarseasca si ea, spre pedeapsa sigura in ziua judecatii. Iar daca, totusi, uneori pedepseste napraznic vreo faradelege, o face sa mai puna frau rautatii intre oameni, si mai ales sa nu scada in credinta incepatorii, si sa nu piarda dintre oameni cunostinta rasplatirii dupa fapte. 24. Credinta e un risc al ratiunii; dar nicidecum o anulare, ci dimpotriva o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului intr-un dincolo al lumii acesteia, in modul divin al existentei. Constient de dezamagirea pe care o ofera cele lumesti, fara sa fii mort deloc si fiind in lume, experiezi, traiesti, la intensitati nebanuite sentimentul libertatii spiritului. De fapt la mijloc e o inviere a spiritului pe planul si la nivelul ratiunii divine a existentei prin care te sustragi de sub teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de frica. Lumea nu se mai poate atinge decat de temnita ta biologica – noua ta realitate, de o evidenta absoluta, scapandu-i cu desavarsire. 25. Constiinta, prin natura ei, nu aproba niciodata viciul si pacatul. Natura constiintei e de a nu se lasa invinsa, chiar daca frana ei nu e luata in seama si firea decazuta savarseste pacatul peste oprelistea ei. De aici vin mustrarile de constiinta – “parasul tau, cu care trebuie sa te impaci pe drum”, care “nu tace” pana ce omul nu-si revizuieste infrangerile sale si nu se intoarce de la pacat, ca sa poata primi iertarea lui Dumnezeu. |n cazul cand infrangerile morale se tin lant prin desimea sau gravitatea lor, urmeaza sanctiuni ale constiintei mai grele decat mustrarea: dezechilibrul mintii – mai usor sau mai profund, din care se mai poate reveni – si celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acuta si, in final, sinuciderea. 26. Dumnezeu nu te-a parasit, chiar daca pe ecranul mintii tale au aparut ganduri si imagini de hula impotriva lui Dumnezeu si te vezi in imposibilitatea de a te mai ruga chiar. Rabdarea insasi a razboiului e ultima ta rugaciune. 27. Omul nu se poate odihni in fericirea contemplatiei pana nu a biruit in sine contradictiile, tendintele rele, pana nu si-a unificat si consolidat fiinta ca sa iubeasca numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decat prin actiune prelungita, prin fapte convergente spre bine. Caci simpla gandire la bine si chiar simpla vointa de a face binele, fara trecerea deasa la facerea binelui, nu numai ca e departe de-a realiza aceasta armonie, unitate si siguranta, ci dimpotriva, trezeste opozitia tendintelor contrare in om. Un om de teorie se stie ca e un om slab, macinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte. De abia fapta arunca o decizie in cumpana acestor balansari si care, mai ales prin repetare, aduce definitiv castig de cauza tendintelor bune. Nu degeaba virtutea inseamna etimologic barbatie. Ea a adus o solutie barbateasca vietii. 28. Garantia si criteriul sinceritatii este actul care taie incertitudinile si manifestarile cele mai intime secrete pe care le ignori sau pe care ti le ascunzi tie insuti. Actul este o deosebire a starii noastre profunde. Aratandu-ne raul spre care suntem inclinati, chiar si slabiciunile pot sa serveasca drept avertisment prevestitor si reconfortant … descoperire cu atat mai importanta cu cat e in contradictie cu ideea falsa ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degraba prin observarea actelor decat a gandurilor noastre, putem spera sa ne vedem asa cum suntem si sa ne facem asa cum trebuie. Actiunile care rasar din adancurile vietii inconstiente trebuie sa ne slujeasca sa studiem curentele care ne duc uneori fara stirea noastra… Nu numai ca actiunea serveste sa ne descopere ceea ce in noi e mai tare decat in noi, ci ea mai constituie adesea in indiferenta si haosul starilor interioare un centru solid, care devine ca un sambure al caracterului. Astfel, reusim, actionand, sa vrem ceea ce ni se parea ca nu putem vrea la inceput, ceea ce nu voiam din lipsa de curaj si de forta, ceea ce am fi vrut sa vrem… Apoi, acest punct critic odata trecut, actul isi desfasoara consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au fi precedat. Trebuie sa trecem la fapta chiar cand o facem cu oarecare sila. Pe urma vine si placerea pentru acel lucru… 29. Chiar cand nu simti tot ce zici sau ce faci, cand nu ai decat o dorinta a adevaratelor dorinte, cand cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrangere seaca si dezgustatoare, aceasta produce o impresie asupra noastra, care coboara putin cate putin in realitatea constiintei, devenind viata noastra… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cat poti si cum poti, caci nu vei voi multa vreme. Pentru ca orice actiune care se executa, se foloseste in chip necesar de constrangere pentru a aduna si disciplina fortele imprastiate; pentru ca actiunea este semnalul unui razboi civil in care sunt morti si raniti, pentru ca noi nu marsaluim decat zdrobind in noi si sub noi legiuni de vieti, lupta e declarata orice am face; si daca nu pornim ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizeaza ei impotriva vointei. Trebuie sa ne batem; cel ce va fugi de lupta va pierde libertatea impreuna cu viata. Chiar in cei mai buni sunt comori de rautate, de necuratie si de pasiuni meschine. 30. Cata vreme mergem in voia valurilor, in voia firii povarnite spre pacat, n-avem nici-o lupta, nu ne trezim din cursele vrajmasului (II Timotei II, 26); stam de buna credinta ca mergem bine, ne ispravim zilele in fericire si coboram cu pace la iad! (Iov XXI, 13). Dar odata ce aflam ce inzestrare avem si ne trezim spre ce trebuie sa fim, puterile iadului vor sari sa ne ceara socoteala pentru nesupunere. Dar nu vor sadi cu toata energia rautatii, ca nu le lasa Dumnezeu, ci cu viclesuguri si curse si cu minciuni si cu infricosatoare si cu alte nemaipomenite zavistii. Pe de alta parte, se vor folosi de unelte de-ale lor (Ioan VIII, 44) oameni amagiti de ei, care le-ar face toate cate-i invata dracii, - daca ar fi dupa ei. De aceea zice inteleptul: Fiule, cand vrei sa te apropii sa slujesti Domnului, gateste sufletul tau spre ispite (Intelepciunea lui Iisus Sirah II, 1). 31. Prima intalnire intre minte si diavol e la linia momelii pe care o flutura el in vazul mintii. Daca mintea nu baga momeala in seama, vrajmasul staruie cu ea, o arata mai sclipitoare, ca sa o faca iubita mintii. Aceasta e a doua inaintare a razboiului, sau asupreala. Daca la asupreala a reusit sa fure mintea cu momeala si sa o faca sa vorbeasca impreuna, avem inaintare la unire. Mintea insa se trezeste ca a fost furata de gandul strain si ca se afla in altceva decat in ceea ce-i era dat dupa fire, iar cand isi da seama de ea insasi si de cele in care se afla, avem lupta cea de gand la o clipa hotaratoare. Se va invoi mintea sa mearga dupa momeala mai departe, sau se va intoarce de la dansa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata intreaga a unuia sau a multime de insi atarna de lupta nevazuta a catorva clipe. Daca intarziem sa ne luptam se poate intampla ca fara de veste sa fim invaluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra carora inca arunca vrajmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie sa fie data grabnic si dupa lege. Ioan BUTIURCA