Viata in Hristos - Pretul cunoasterii

“Cat asculti de Dumnezeu, atat asculta si Dumnezeu de tine.” Cugetarea Parintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematica pentru crezul de-o viata al unuia dintre cei mai mari traitori contemporani ai ortodoxiei. In nenumaratele indrumari duhovnicesti pe care le-a semanat in calea celor care cauta mantuirea, Parintele Arsenie a pus accentul pe constientizarea insemnatatii faptului ca omul este purtator al chipului lui Dumnezeu. 38. Proprietatea si stapanirea lumii e a lui Dumnezeu; omul e numai un fel de chirias, un fel de administrator si nicidecum proprietarul absolut al lumii. Ca, de se va crede stapan absolut al lumii, seamana cu credinta ingerului nebun. Pentru ca sa infraneze pe om de la o cadere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul ca n-are proprietatea absoluta, ci numai proprietatea relativa; iar pe de alta parte, ca sa-l fereasca de caderea in nebunia ingerului rau. Asadar, de indata ce se da pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneste cu Dumnezeu, il tagaduieste, il inlatura, il expropiaza, si cu asta crede intocmai ca Lucifer. Nu-si da seama bietul om ca, primind ispita, va fi zdrobit sub daramaturile proprii sale iubiri nebune. Cand omul se lipeste de faptura, de avutie, de slava, acestea i se fac mamona, care inseamna bani sau bogatii. Deci nu poti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu lauda pe iconomul parat care si-a facut prieteni din mamona nedreptatii, si-i fagaduieste ca-l va primi in imparatie cand o va ispravi de risipit, dupa legea dumnezeiasca a iubirii de oameni - se intelege ca e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate intelesul bogatiei: nu saracia te mantuieste, nici bogatia nu te osandeste, ci precum ai sufletul, si fata de bogatie si fata de saracie. Esti sarac si zorit cu gandul dupa avutie, iata ca nu te mantuieste saracia. Esti bogat, dar desfacut cu inima de bogatia ta, iata ca nu te primejduieste bogatia ta. Faptul cum stai cu sufletul: si fata de una si fata de alta, de asta atarna mantuirea sau osanda ta. 39. Oamenii fug, cat pot mai mult, de fiorul cunoasterii, a unei cunoasteri de ei insisi in relatie cu Dumnezeu, in relatie cu nemurirea sufletului, in relatie cu binele si raul. Cu un cuvant, fug pana la moarte de orice cunoastere existentiala. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stapaniti de o lene biologica, li se pare ca nu exista de fapt si dorm vremea vietii pamantesti, pe urechea aceea. Situatia se schimba brusc in momentul mortii. Toate lucrurile pe care trebuiau sa le cunoasca in vremea vietii, dar au fugit de ele sau le-au tagaduit, napadesc peste ei cu o evidenta de neinlaturat. In vremea vietii pamantesti cunoasterea ramane la libertatea omului: daca voia sa cunoasca, putea cunoaste, nu voia sa cunoasca, ramanea in necunostinta. Indata dupa moarte insa, libertatea aceasta se suspenda, si sufletul cunoaste, fara sa vrea, ceea ce s-a ferit sa faca pe cand era in trup. Cunoasterea are doua momente mari: momentul mortii, cand sufletul se dezleaga de necunostinta, si momentul invierii, cand se dezleaga si trupul de necredinta. Caci necredinta isi are obarsia mai mult din convietuirea sufletului cu trupul. Ori si el trebuie sa intovaraseasca si constiinta si credinta. Moartea dezleaga sufletul de trup si astfel sufletul ajunge la cunostinta spiritualitatii si a nemuririi sale; invierea dezleaga trupul desavarsit de moarte si de necredinta. Moartea si invierea implinesc, in privinta constiintei si a izbavirii de rau, ceea ce nu pot implini nici cele mai impresionante nevointe ale sfinteniei. Pana ce nu trecem prin portile acestea, cunostinta noastra e numai frantura. 40. Daca cineva ar fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii si rugaciunilor Bisericii luptatoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o fapta a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormantului, vor implini cu ele ceea ce lipsea din pocainta sufletului osandit. Fara libertate si fara har, nici o suferinta nu plateste nimic, cu atat mai putin suferinta din iad. Suferinta aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nadejde de pe urma ei, dar libertatea, iubirea si harul celor de pe pamant pot indupleca pe Dumnezeu sa scoata din munca sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplina. Caci precum nimic necurat nu intra in imparatia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricat de putin ar fi, nu ramane in iad pentru totdeauna, subintelegandu-se prin acest bun si rugaciunile Bisericii. Iubirea a coborat pe Dumnezeu in trup, iubirea a sfaramat portile iadului, iubirea scoate din moarte si nu te lasa sa te pogori in intuneric (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire aratata prin fapte. De aceea zicem ca iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodata, e puternica, incat strabate dincolo de mormant si ajunge pe cel iubit; strapunge iadul care nu-i poate sta impotriva si strabate cerul. 41. Orice fapta trupeasca a fost mai intai o fapta sufleteasca. O cadere in curvie e mai intai o cadere in spirit, in spirit e inclinarea si caderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul in care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fara consimtirea spiritului. Aceasta consimtire insa innegreste sau spurca fata sufletului; il face din ce in ce mai manjit de poftele impotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slabeste si se satura de pofte, pe cand sufletul, fiind nemuritor, naravindu-se cu ele, cauta sa le implineasca, chiar daca trupul nu mai e in stare sa le faca. Sunt patimi trupesti care inrauresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se rasfrang si asupra trupului. Slava desarta, mandria, orgoliul, viclenia, parerea de sine si altele asemenea se vad de departe in tinuta din afara a trupului. Aceasta spurcare a obrazului, sufletul are sa o plateasca, de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrajmas contra firii, printr-un chin de nedescris. 42. Caci atunci Mantuitorul nostru, Dreptul Judecator, cu suflarea gurii sale, ii va pravali pe toti: iadul, moartea, diavolii. Pe Antihrist si pe dumnezeul nebun si pe toti cei nescrisi in Cartea Vietii ii va cufunda in marea cea de foc, in moartea cea de-a doua (Apocalipsa XX, 11-15). Asa incepe Gheena de constiinte chinuite si de trupuri arse de un foc intunecos si fara de sfarsit, foc ce se deosebeste de cel cunoscut de noi, precum se deosebeste focul zugravit de pictori, de focul adevarat. Dumnezeu taie para focului in doua; cu puterea arzatoare, dar neluminoasa, arde pacatosii, iar cu puterea luminoasa, dar nearzatoare, straluceste pe sfinti. Asa ca pe unii ii lumineaza nearzandu-i, ca un Soare neapus in vecii vecilor; iar pe altii ii arde neluminandu-i, intunecati si la intuneric, in vecii vecilor. Ioan BUTIURCA