Viata in Hristos (LVIII) - Cum sa mancam Painea Vietii

“Cat asculti de Dumnezeu, atat asculta si Dumnezeu de tine.” Cugetarea Parintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematica pentru crezul de-o viata al unuia dintre cei mai mari traitori contemporani ai ortodoxiei. In nenumaratele indrumari duhovnicesti pe care le-a semanat in calea celor care cauta mantuirea, Parintele Arsenie a pus accentul pe constientizarea insemnatatii faptului ca omul este purtator al chipului lui Dumnezeu. 112. Cand Iisus spune: “Tot ce veti cere in numele Meu, Tatalui, veti primi”, El se refera in primul rand la lucrurile spirituale, la viata sufletului pentru care de fapt a venit in mijlocul oamenilor. Si tot El spune: “Cautati Imparatia lui Dumnezeu”. Cat priveste lucrurile si bunurile materiale, le putem cere atat timp cat nu ne impiedica la cucerirea Imparatiei. Dar oamenii incep intotdeauna prin a cere lui Dumnezeu fel de fel de binefaceri pamantesti si se mira apoi ca nu li se implinesc rugaciunile in care-si exprima dorintele. Ei nu se gandesc a cere lui Dumnezeu mantuirea sufletului lor si sa accepte deci orice suferinta, daca aceasta contribuie la mantuirea lor, la readucerea lor pe drumul cel drept. Ei ar trebui sa multumeasca lui Dumnezeu pentru orice si pentru toate, fie durere si boala, fie binefacere si prosperitate si tot ceea ce primesc sa puna in slujba Domnului, sa spuna ca Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvantat!” 113. Sa-L cautam pe Dumnezeu, sa-L iubim cu ardoare si sa-L facem iubit altora. Iata datoria noastra. Accesoriile vietii (sanatatea, averea, stiinta, talentele) nu pot fi decat mijloace pentru a castiga lumina spirituala si fericirea vesnica, iar nu scopuri in sine. Sa cerem deci bunurile spirituale, intelepciunea, ca Solomon, harul sfintilor care pastreaza inocenta, inspiratia divina in orice actiune a noastra, caci fara Dumnezeu nimic nu se face. Sa cerem curajul si taria de a pune capat oricarui obicei prost si vicios. Sa cerem remuscarea si lacrimile pocaintei, parerea de rau a tot ce am facut contra vointei lui Dumnezeu. Sa cerem ca Dumnezeu sa inmoaie inimile impietrite si sa ne inspire mijloace ingenioase de a imblanzi pe cei viciosi si corupti. Sa cerem ca inima noastra sa fie mereu flamanda si insetata de Iisus, de painea cea divina si datatoare de viata si de sangele cel sfintitor - “Eu sunt painea vietii, cine va manca din painea aceasta in veci nu va flamanzi”. 114. Sa cerem ca prima noastra grija sa fie de a obtine aceasta “paine divina”, iar martirajul nostru zilnic sa fie o pregatire pentru acest ospat. Desigur, sa nu ispitim pe Dumnezeu si sa nu ne mai interesam de treburile pamantesti, bizuindu-ne pe promisiunea lui Dumnezeu, ca toate ni se vor da. In primul rand sa cautam dreptatea lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor, si apoi interesele pamantesti. Sa nu dam prioritate celor de pe urma, dar nici sa le neglijam complet, adica sa nu devenim niste interesati, sa-L iubim si sa-L slujim pe Dumnezeu in scopul de a ne da si a ne asigura ceea ce este necesar trupului nostru. Ce rusinoasa si meschina ar fi dragostea noastra atunci. Sa rabdam ca Iov, sa ne resemnam ca el - aceasta este mantuirea noastra. Sa cerem darul de a ne lepada de noi insine, de amorul propriu, de orgoliul care este cauza tuturor suferintelor omului. 115. Sa cerem curatenia, nevinovatia, mila de orice cuvant spurcat. Sa cerem rabdarea si pacea impotriva adversitatilor. Sa cerem bunatatea si blandetea, amabilitatea si ingaduinta fata de cei ce ne provoaca. Dupa ce vom cere aceste bunuri spirituale putem cere in rugaciunile noastre si ceea ce este necesar trupului nostru, care de fapt este Templul Duhului Sfant. Deci vom cere sanatate acestui templu pentru ca Dumnezeu sa locuiasca in pace in el. Sa cerem o viata lunga, nu pentru a ne inmulti greselile, ci pentru a lucra si a adauga inzecit talantii incredintati de Dumnezeu fiecarui om la crearea lui. Sa cerem bogatia, nu pentru a ne satisface pasiunile si dorintele noastre egoiste, ci pentru a ajuta pe cei suferinzi, a fi pentru ei o binefacere trimisa de Dumnezeu la cererile lor 116. Sa cerem stiinta, nu pentru a ne ingamfa cu ea si a ne socoti superiori altora, ci pentru a descoperi adevarata lumina si pentru a o impartasi si altora, pentru binele tuturor. Sa cerem prieteni adevarati, care constituie cea de-a doua jumatate a noastra. Ei ne completeaza atunci cand sunt sinceri, nu lingusitori, exploatatori ai pasiunilor noastre. Sa cerem copii. Ei sunt binecuvantarea familiilor si comoara parintilor, dar ei trebuie sa fie mai mult copiii lui Dumnezeu decat ai parintilor. Daca acesti parinti tradeaza pe Dumnezeu din dragoste pentru copii, mai bine nu i-ar fi nascut. Sa ne rugam pentru altii. Este o datorie impusa din mila crestina. Aceasta rugaciune este cea mai placuta lui Dumnezeu, este lipsita de interes propriu, constituie o lepadare de sine, o mortificare. Aceasta rugaciune constituie unirea intre suflete, pacea si armonia pe pamant. 117. Nu stim sa ne rugam, nu stim ce cerem. Pentru ca rugaciunile noastre sa devina eficace, trebuie sa depasim doua mari obstacole: pacatul si imprastierea spiritului. Este necesar sa ne rugam numai in stare de har si de reculegere. In stare de har inseamna a fi cu inima curata, plina de sinceritate. O rugaciune nu se face de o limba otravita, plina de nemultumire si de invidie. Schimbul sincer, nefalsificat intre om si Dumnezeu, se face numai cand omul isi daruieste inima lui Dumnezeu in schimbul cererilor sale. Pacatosului, celui ce si-a daruit inima pasiunilor, vietii materiale, Dumnezeu nu-i datoreaza nimic, acesta degeaba se roaga. Numai in schimbul inimii omului, Dumnezeu se milostiveste de cererea celui nevinovat. Iisus ne precizeaza ca pana ce nu vom deveni curati cu inima, ca niste copii, nu vom avea parte de Dumnezeu. Rugaciunea copiilor este ascultata, ei sunt plini de candoare, de nevinovatie, caci pentru unii ca acestia este daruita Imparatia lui Dumnezeu. Cerul acestora le este destinat. Sa devenim deci copii cu inima si rugaciunea ne va fi ascultata. 118. Reculegerea trebuie sa fie alta calitate a rugaciunii noastre. Cu inima curata, fara ganduri ascunse, neinteresate, sa ne concentram in rugaciune ca pentru un lucru foarte important. Sa alungam orice gand strain, sa nu impunem nici o preocupare spiritului nostru, memoriei, imaginatiei, vederii si auzului. Sa oferim totul lui Dumnezeu. Nimic din fiinta noastra sa nu fie in afara de Dumnezeu. Trebuie sa fim stapani pe noi insine, sa renuntam la tot ceea ce ne atrage, sa facem un act de abnegatie totala, sa nu fim ca poporul evreu, despre care Iisus spunea adesea: “Acest popor ma cinsteste cu buzele, iar inima lui este departe de Mine.” 119. De ce nu ne pregatim pentru rugaciune asa cum ne pregatim pentru o audienta la un mare personaj? Pentru ca suntem inconstienti de ceea ce facem si cui ne adresam. Interesele noastre pamantesti sunt mai importante pentru noi decat cele spirituale. Un suflet care se reculege inainte de a se ruga, este un suflet care-si impune un sacrificiu, isi impune o vigilenta incordata in a se supraveghea necontenit si aceasta mortificare este placuta lui Dumnezeu. Sufletul care-si astupa urechile pentru a nu mai asculta vocea sangelui si a carnii si care-si inchide ochii pentru a nu mai vedea raul de pe pamant ajunge la Dumnezeu, sa se ridice pana la El. El contempla in adevarata lumina a gloriei Sale. Il priveste cu ochii spiritului si niciodata pentru el nu vor mai avea vreo importanta desertaciunile si intrigile oamenilor. 120. Cum se va putea ruga un suflet imprastiat, care doreste sa vada si sa auda tot ce se intampla in jurul sau, care isi ofera inima la orice impresie ce i se prezinta din afara, incapabil sa-si impuna o ordine interioara? Numai cei ce-si pot porunci o retragere interioara, o singuratate cu ei insisi si o companie numai cu Dumnezeu pentru a-L admira si invoca in voie, numai acestia stiu sa se roage cu adevarat. Ioan BUTIURCA