Viata in Hristos (LV) - Fiii pierzarii

“Cat asculti de Dumnezeu, atat asculta si Dumnezeu de tine.” Cugetarea Parintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematica pentru crezul de-o viata al unuia dintre cei mai mari traitori contemporani ai ortodoxiei. In nenumaratele indrumari duhovnicesti pe care le-a semanat in calea celor care cauta mantuirea, Parintele Arsenie a pus accentul pe constientizarea insemnatatii faptului ca omul este purtator al chipului lui Dumnezeu. 80. Cand potrivnicul se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste piedica a doua, prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, insa acestea trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si Postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare in parte: masura, trebuinta si putinta... 81. Sfantul Maxim Marturisitorul numeste iubirea de sine “primul pui al diavolului”. E cealalta parte din piedica a doua ce ne-o starneste potrivnicul in noi insine: iubirea trupeasca de sine, inceputul mandriei. Lepadarea acesteia o poate face insa numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele desarte si s-a desfacut din toata dragostea lumeasca si si-a stramutat puterea dragostei sale, toata, catre Dumnezeu. Cand vrei cu toata sinceritatea si taria sa birui piedica a doua a viciilor mintii, despre care credeai ca esti tu insuti, atunci si Dumnezeu sporeste dragostea ta catre El, cu atat mai mult cu cat si piedica din cale e mai mare. 82. Cei ce prin darul lui Dumnezeu se izbavesc si de legaturile dinauntru ale iubirii de sine, se poarta si se marturisesc pe ei insisi, straini si calatori pe aici pe pamant. Sufletul are si el o parte patimasa, care, prin negrija, naravindu-se cu viata cea trupeasca, asa se invoieste si se leaga de tare cu placerea din lumea aceasta, incat n-ar mai vrea sa-i moara trupul, ci ar vrea sa-i fie vesnica viata aceasta vremelnica. Deci, ca sa ne mantuim, trebuie sa pierdem inclinarea sufletului cea lunecoasa spre impatimirea cu lumea, cu trupul si cu avutia, care toate aici raman. Iar daca nu ardem aceasta inclinare a sufletului spre lume, sufletul intreg se pierde. 83. Si totusi n-am scapat de curse, caci sunt unii care-si curatesc sufletul de patimi prin multe osteneli - si sufletul are patimile lui: parerea, slava desarta si mandria - iar daca scapa de aceste bucurii mincinoase, daruindu-le Dumnezeu in schimb adevarate bucurii duhovnicesti, cad in primejdia de a se indragosti asa de tare de propriul lor suflet pentru faptul ca se face curat, incat sufletele lor se sting si se pierd. Bucuria neinfranata, chiar cea pentru daruri cu adevarat duhovnicesti, te poate face sa uiti ca inca n-ai iesit cu totul din imparatia ispitelor. Sufletul insa care se mantuieste este acela care nu mai traieste pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a izbavit de sine si petrece ca un dus din lumea aceasta. 84. Mare este taina pocaintei. Nu numai ca te face din rau, bun, din vrajmas al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci si pentru ca un lucru asa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fara de margini a Tatalui, ca sa scape pe fiii Sai de judecata cea aspra a judecatii dupa fapte, le trimite, coborand din Ceruri, pe Fiul Sau cel Unul Nascut, sa le faca o judecata milostiva si fara nici o infricosare, si iarasi sa-i impace cu Sine. Poate tocmai pentru ca e asa de smerita judecata aceasta milostiva, nu pot sa vina la mantuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plina de “stiinta”, si afumata de mandrie. Cum sa poata veni ei, care stiu totul, ei care stapanesc peste oameni, sa vina in genunchi inaintea unui simplu preot si sa-si insire toate faradelegile si scarbele lor? Nu, mandria n-o poate face sa vie de buna voie la smerenie. De aceea ei dau de asprimea dreptatii, care-i fierbe in zeama lor, pana li se-nmoaie oasele trufiei. 85. Taina pocaintei sau marturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curatesc de toate pacatele: primul, prin care intram in obstea crestina, e botezul din apa si din Duh, sau nasterea a doua, cand suntem inzestrati cu darurile Duhului Sfant, dupa atotstiinta de mai inainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repeta. Al doilea botez e botezul pocaintei sau al lacrimilor, pe care-l putem face, si trebuie facut, ori de cate ori ni se incarca constiinta cu greseli fata de Dumnezeu, fata de oameni si fata de noi insine. Iar al treilea e botezul sangelui, care, daca se intampla sa vie necautat de noi, de asemenea ne spala de toate pacatele, mai ales daca ne-a venit din hotarata marturisire a lui Dumnezeu, Cel in Treime inchinat si a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l da Dumnezeu cui si cui, din vreme in vreme, mai ales in vreme de prigoana a credintei crestine dreptmaritoare. 86. Mantuitorul nostru a intemeiat si are numai o Biserica crestina si nu sute. Biserica aceasta e una, e sfanta, pentru ca Sfant este Intemeietorul si, ca atare, ramane mereu sfanta, ba chiar sfinteste pe pacatosi. Celelalte “biserici” - casele de adunare ale sectelor - nu sunt sfinte pentru ca sunt intemeiate de oameni robiti, razvratiti, si ca atare nu sfintesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e soborniceasca, adica sta pe temelia celor sapte soboare a toata lumea si, prin furtunile istoriei, e carmuita nevazut de Mantuitorul Insusi, nu de vreun inlocuitor al Sau, mai presus de soboare. Biserica in care ne mantuim e apostoleasca, adica isi are slujitorii urmand ca dar, prin punerea mainilor unii de la altii in sir neintrerupt, suind pana la Apostoli si prin ei la Iisus Hristos. Toate celelalte “biserici” ivite dupa aceea prin chiar aceasta, sunt alaturea de cale, deci alaturea de mantuire. 87. Prin urmare, cei ce stam sub semnul Crucii, cata vreme petrecem in cortul pamantesc, urmam calea mantuirii in obstea Bisericii vazute sau luptatoare. Pe ea n-o innegreste rugina rautatii, produsa de imprejurarile pamantesti. Ramane nemiscata si nestirbita, deoarece, cu toate ca e arsa din vreme in vreme in cuptorul prigoanelor si incercata de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu sufera sub povara incercarilor nici o slabire in invatatura sau viata, in credinta sau randuiala ei. De aceea se intareste prin Har, intelegerea celor ce cugeta la ea cu evlavie. Ea cheama, pe de o parte pe necredinciosi, daruindu-le lumina cunostintei adevarate; pe de alta parte, pastoreste cu iubire pe cei ce contempla tainele ei, pazind nepatimas si fara betesug ochiul intelegerii lor. 88. Oamenii, nebagand de seama de vraja vrajmasa care prin diferite amagiri si inselatorii ii face sa se creada intru sine mai presus de Biserica si de cele sapte soboare, incep sa se taie in Scripturi dupa cum ii taie capul pe fiecare, fara sa tina cont de ceea ce a zis Domnul. Pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul Sfant, iar intreaga Scriptura este data spre talcuire numai Bisericii, care este mama noastra ocrotitoare si sub aripile careia putem sa crestem si sa ne mantuim. Toata lucrarea antihrista a diavolului, insotita de tot felul de puteri si semne si de minuni mincinoase, sunt ingaduite de Dumnezeu pentru fiii pierzarii fiindca n-au voit sa primeasca iubirea Adevarului, aratat de Biserica prin Sfintii Parinti, ca sa se mantuiasca. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amagiri puternice, ca sa dea crezamant minciunii si ca sa cada sub osanda toti cei ce n-au crezut adevarului, ci au indragit nedreptatea. Ioan BUTIURCA