Viata in Hristos (LIX)-Ravna sfanta

“Cat asculti de Dumnezeu, atat asculta si Dumnezeu de tine.” Cugetarea Parintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematica pentru crezul de-o viata al unuia dintre cei mai mari traitori contemporani ai ortodoxiei. In nenumaratele indrumari duhovnicesti pe care le-a semanat in calea celor cauta mantuirea, Parintele Arsenie a pus accentul pe constientizarea insemnatatii faptului ca omul este purtator al chipului lui Dumnezeu. 121. Pentru a ajunge la Dumnezeu, rugaciunea trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: Umilinta, atunci cand, asemeni fiului risipitor, suntem constienti de nimicnicia noastra si de faptul ca nu meritam decat dispretul lui Dumnezeu si al oamenilor. Trebuie sa ne rugam ca niste cersetori umili, doar cu speranta ca poate Dumnezeu se va milostivi de noi, caci fara mila lui Dumnezeu suntem incapabili de orice. In parabola vamesului si a fariseului, Iisus ne arata cum sa ne rugam. Sfantul Augustin spune: “Suntem cu totii niste cersetori fata de Tatal ceresc. Am fost goniti din Paradis si despuiati de haina nevinovatiei, am fost expropriati de diavol si de pacat. Trebuie sa cerem deci cu o mare si profunda umilinta.” 122. Pentru a-i placea lui Dumnezeu, e nevoie sa ne rugam cu ravna si dorinta intensa. Sa ne rugam cu dragoste, sa nu dorim decat ceea ce doreste El, sa ne uitam pe noi insine, totalmente. Pe cei caldicei, Dumnezeu nu-i iubeste, caci neglijenta, indiferenta si tembelismul il supara, acestea dovedind ca inima noastra nu-I apartine. Rugaciunea este mai mult un strigat al inimii decat un sunet al limbii. Sfantul Augustin spune: “focul dragostei este strigatul inimii. Pentru ca insusi Dumnezeu este un foc mistuitor, trebuie sa-L iubim intr-un limbaj de foc pentru ca El sa ne asculte”. Rugaciunea nu este numai un murmur al buzelor, ci este afectiunea inimii, care nu se aude, dar care urca direct spre Dumnezeu. Fervoarea nu este deci o devotiune sensibila si vizibila, care de multe ori este efectul temperamentului. Adevarata rugaciune, chiar daca este monotona si lipsita de exclamatii puternice, este dragostea inimii pentru Dumnezeu. 123. “Cine iubeste putin, se roaga putin; cine iubeste mult, se roaga mult.” Deci adevarata cerere este aceea a inimii, si inima nu cere decat ceea ce iubeste, iar cine-L iubeste pe Dumnezeu, cere ceea ce doreste El. A ne ruga nu inseamna a fi coplesiti de consolari interioare si a cauta aceasta, cu alte cuvinte o satisfacere a sensibilitatii noastre, a simturilor corpului nostru. Adevarata rugaciune este a dori ceea ce Dumnezeu doreste si a implini vointa Lui in toate actiunile noastre. Bucuria sensibila care se naste uneori din aceasta generozitate a vointei noastre, este ceva secundar, daruit de Dumnezeu celor drepti. 124. Iisus chiar, in rugaciunea teribila din gradina Ghetsimani, avea inima intristata, plina de dezgust si dornica de a indeparta paharul suferintelor ce-I era destinat. Toate instinctele Lui umane respingeau acest calvar, totusi s-a supus si a dorit ceea ce Tatal a dorit - “Fie precum voiesti Tu”. Asadar, sufletul ce se simte uscat de elan, trebuie tocmai atunci sa indeplineasca vointa lui Dumnezeu, rugaciunea pe care obisnuia s-o faca, chiar daca nu mai simte consolarile sensibile si placute de alta data. Intr-o astfel de rugaciune meritul creste mult, caci sufletul se forteaza, corpul se mortifica, iar spiritul se fortifica si capata o noua vigoare. 125. Credinta si increderea fac, de asemenea, ca rugaciunea sa fie eficace. Sufletul trebuie sa fie convins ca Dumnezeu poate si vrea sa asculte cererea noastra. Dumnezeu nu ne poate insela, si increderea in El trebuie sa fie totala. Iisus repeta ca de vom avea credinta vom obtine tot ceea ce dorim, caci totul este cu putinta celui ce crede. Toate miracolele facute de Iisus s-au bazat pe credinta celor ce-I cereau mila: “Crezi ca pot face aceasta?”. Sau cand apostolii Il intrebau de ce ei nu puteau face anumite lucruri, El le raspundea: “Din cauza necredintei voastre”. Si numai un graunte de credinta sa fi avut si muntii din loc s-ar fi putut muta. Nimic n-ar fi fost cu neputinta pentru cei ce cred. 126. Increderea in Iisus, care a ramas aceeasi ca si in primul secol al crestinismului, ne aduce realizarea rugaciunii noastre. Dar noi, cei de astazi, nu mai avem incredere, prin faptul ca nu mai vedem miracole petrecandu-se la tot pasul. Ele nu mai sunt necesare in prezent, pentru ca religia crestina s-a consolidat si cine traieste si-L iubeste pe Iisus cu adevarat, acela vede zilnic minuni in tot ce se intampla cu el insusi. Iisus spunea: “Fericiti cei ce nu vad si cred”, iar ucenicilor le spunea: “Vor fi multi care vor dori sa vada ceea ce vedeti voi si nu vor putea”. In toate vietile sfintilor s-au petrecut minuni cu ei insisi. Insuccesul rugaciunii noastre se datoreaza necredintei, indoielii. Puterea lui Dumnezeu este egala cu credinta omului. Daca totul este posibil celui ce crede, depinde numai de el. Cine doreste mult, sa creada mult. Cel ce ezita si se indoieste este ca valul marii ridicat si dus de vant. 127. Perseverenta rugaciunii, hotararea de a continua in cererea noastra cu toate obstacolele ce se ivesc, cu tot termenul indelungat in asteptarea implinirii cererii noastre, iata o calitate absolut necesara pentru eficacitatea rugaciunii. Perseverenta presupune continuitatea intentiei, vointei noastre care urmareste cu indarjire mereu acelasi lucru. Aceasta face din viata noastra o continua rugaciune, fapt pentru care ne amana Dumnezeu in rezolvarea dorintei noastre, tocmai pentru a ne face sa ne rugam mereu. 128. Dumnezeu are tot dreptul sa ceara sa ne rugam neincetat pentru gloria Lui, pentru binele si interesul nostru, pentru insusi demnitatea noastra, pentru binefacerile Sale. Rugaciunea noastra este imperfecta, nedemna de gloria lui Dumnezeu. De aceea, pana ce nu implineste toate conditiile perfectiunii, Dumnezeu o lasa sa se repete mereu, caci prin exercitii ea se desavarseste. Rugaciunea noastra sa fie ca a unei fiinte ce urmareste ceva nobil si maret, iar nu ceva de moment, trecator, fara valoare spirituala. Este de demnitatea noastra sa perseveram in ea. 129. Daca cererile noastre ar fi imediat implinite am fi expusi la ingamfare, la incredere in meritele noastre, la drepturi ce nu le avem. Interesul nostru spiritual este ca Dumnezeu sa ne faca sa simtim, tocmai prin acele intarzieri intelepte, pretul harurilor Sale si astfel sa avem inima pregatita pentru recunostinta umila. Singura perseverenta poate sa obtina aceasta. Iar daca uneori Dumnezeu ii asculta imediat pe unii, iar pe altii nu, aceasta este taina si planul Sau ascuns, pe care nu ne este dat a-l cunoaste. Totul este insa opera gloriei Lui si spre perfectiunea noastra. 130. Cine vrea sa-si atinga scopul si sa persevereze mereu, cel putin pentru incapatanarea lui, Dumnezeu il va asculta, asa cum ne fagaduieste Iisus in parabola cu cel venit noaptea sa ceara paine prietenului sau care dormea si pregeta sa se scoale, dar care pana la urma, sacait peste masura de cel ce batea la usa, s-a sculat si i-a dat. “Imparatia lui Dumnezeu se ia prin violenta” si daca cel pe care il rugam pare ca nu ne aude, trebuie sa-l fortam. E o dulce violenta care nu-l supara pe Dumnezeu ci Il impaca, ce nu raneste pe aproape, ci il ajuta, ii micsoreaza si ii face sa-i dispara pacatul. 131. Paraliticul din Evanghelie a asteptat 38 de ani si n-a disperat, iar noi dupa zece zile de rugaciuni neimplinite, disperam, pierdem increderea si devenim caldicei in credinta. Perseverenta presupune o incredere neclintita si fara margini in bunatatea lui Dumnezeu, pe care nici o intarziere n-o supara si n-o dezamageste. Dumnezeu opereaza in secret rezolvarea dorintelor noastre spre binele nostru. Cel ce se roaga neincetat pentru un anumit scop, totusi se transforma fara sa-si dea seama. El se sfinteste incetul cu incetul si comportarea lui devine un exemplu pentru cei din jur. Iata un prim efect al perseverentei. Cel ce iubeste pe Dumnezeu stie ca mai tarziu sau mai devreme Dumnezeu il va asculta. “Cereti si vi se va da”, mereu, fara incetare, fara nerabdare. Ioan BUTIURCA