Viata in Hristos, cuvinte de folos (XXX)

“Eu am venit sa arunc un foc pe Pamant. Si ce vreau decat sa fie aprins chiar acum!” (Evanghelia dupa Luca - 12,49) “A crede ca Dumnezeu exista este un lucru, a-L cunoaste pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuam seria incursiunilor in profunzimea vietii si invataturii crestine autentice. Pentru cei care se intreaba cum poate fi urmata calea adevarului, experienta duhovniceasca a stalpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept calauza, intr-o vreme in care credinta multora s-a racit sau s-a ratacit Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este parintele Rafail Noica, format la scoala duhovniceasca a lui Siluan Athonitul si Sofronie Saharov. Parintele Rafail, fiul filosofului roman Constantin Noica, s-a nascut in anul 1942. La varsta de 13 ani a plecat impreuna cu mama sa, englezoaica, in Anglia, cu scopul primirii unei educatii mai alese. Cautarile spirituale il poarta pe la anglicani, penticostali, congregationalisti, Armata Salvarii, baptisti. Revenirea la Ortodoxie s-a intamplat in anul 1961, iar in 1965 parintele Rafail este tuns in monahism la manastirea Essex de catre parintele Sofronie Saharov, caruia ii devine ucenic. Se intoarce in Romania in 1993, dupa 38 de ani, stabilindu-se intr-o sihastrie din Muntii Apuseni. In conferintele pe care le sustine ocazional, Parintele Noica explica cu mult har de ce socoteste Ortodoxia “drept singurul adevar al istoriei”. Importanta atentiei Sa cautam mai intai, patria noastra cea cereasca, Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui. Si mai inainte de toate sa cautam la rugaciune. Sfantul cel mare al veacului nostru, Siluan Athonitul, de multe ori, in scrierile lui, spune ca greutatile, neajunsurile si tragediile vin in viata omului fiindca nu se roaga. Fiecare cuvant al Bisericii este un margaritar fara de pret pe care, daca ajungem sa-l intelegem, cum se intampla cateodata, invie cugetul si ne umple inima de o traire care ne schimba pentru totdeauna. Deci, sa fim atenti la fiecare cuvant al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvant ce se citeste in Biserica, si fiecare cuvant de rugaciune sa-l facem cuvantul nostru de rugaciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, intr-o carte pe care o citeste altcineva cu glas tare, ci cuvantul acela trebuie sa devina cuvantul meu. Si de cat ori se iveste prilej pentru rugaciune, e bine de spus un cuvant cat de mic ori un gand, cat de mic ar fi el, fiindca Dumnezeu aude si gandul si cuvantul omului, dar aude de multe ori si dorinte pe care omul nici nu stie sa le formuleze in cuvinte. Dar care sunt prilejurile pentru rugaciune? Orice clipa a vietii noastre este prilej de rugaciune. Si daca am primit binecuvantarea sa avem Rugaciunea lui Iisus neintrerupta in sufletele si in inimile noastre, adica Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul, sa o facem. Daca insa n-o avem, putem insa din fiecare prilej al vietii noastre sa facem o rugaciune. Avem o greutate? Sa cerem ajutor si aparare de la Domnul. Am pacatuit? Sa ne deschidem inima si sa ne spovedim Domnului in clipa aceea, chiar inainte sa putem veni la preot si sa ne spovedim si de la epitrahil sa luam darul tamaduirii. Vedem ca cineva din fratii nostri s-a smintit sau a gresit? Asa cum noi nu vrem sa pierim in pacatul nostru, si pentru fratele nostru sa ne rugam, nu sa ne smintim de ce a facut, ca Domnul sa-l miluiasca, fiindca este scris: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. Deci, precum eu nu vreau sa pier, tot asa nu vreau sa piara nici fratele meu. Lucru mai greu si mai infricosat: daca ne vedeti pe noi, pe slujitorii altarului, smintindu-ne si smintindu-va, facand lucruri care nu sunt bune sau nu sunt drepte inaintea noastra sau inaintea lui Dumnezeu, rugati-va pentru noi si nu va smintiti, fiindca noi numai prin rugaciunile voastre, poporul lui Dumnezeu, ne putem calauzi de la Duhul Sfant; si avem nevoie de puterea rugaciunii voastre, precum si voi aveti nevoie de darul Duhului care se da prin preotia noastra. Si asa, Biserica sa devina un om, un suflet, un om in multe persoane, precum si Dumnezeu este un Dumnezeu in trei Persoane. Caile crestinului Viata de monah, desi uneori am numit-o nebunie, esential nu se deosebeste de viata crestinului obisnuit, mai ales a crestinului care poate constientiza chemarea lui Dumnezeu. Viata de monah este viata de rugaciune, de unire cu Dumnezeu si aceasta este, intr-adevar viata fiecarui crestin. Parintele Sofronie spunea: Una este mantuirea omului, caci Dumnezeu a dat aceleasi porunci si aceeasi Evanghelie si Maicii Domnului si Sfintilor si tuturor, pana si mie, pacatosului. Deci si mantuirea, aceeasi este si calea, desi in detalii, ia tot felul de forme. La manastire se cultiva retragerea din lume, singuratatea si tacerea. Dar si in imbulzeala si in invalmaseala se poate gasi mantuirea. Sfantul Siluan mentiona pe Sfantul Ioan din Kronstadt care, desi a trait in conditii de viata agitata, fiindca ii iubea pe oameni, se ruga pentru ei si ramanea, prin rugaciune, in gloata ca si monahul in tacerea chiliei lui. Deci, atat tacerea cat si tumultul sa se recunoasca in dragoste. Dar dragostea trebuie castigata. Compatimirea aproapelui Inceputul iubirii poate fi acesta: daca nu vrei sa spui ca Sfintii Parinti: Eu sunt cel mai pacatos, macar sa-ti dai seama ca tot pacatul traieste in tine. Si vazand aceasta, ne recunoastem reciproc. Te cunosc mai mult decat crezi sau decat cred eu, prin mine insumi. Atunci, in loc sa-l judecam pe aproapele, sa-l miluim, caci si Dumnezeu ma miluieste pe mine, hai sa facem ca Dumnezeu! Sa nu ma enerveze aproapele cu felul lui de a fi, ca si eu enervez pe altii ca sunt asa. Dar cum ma schimb eu din acest “asa”? Dar el cum se schimba din acest “asa”, chiar daca “asa”-ul lui nu este ca al meu, ci altfel? Dar ii pot intelege durerea si-i pot compatimi slabiciunea. Prin compatimirea aceasta ma unesc cu fratele meu, chiar incepand de la pacat. Si iata ca Dumnezeu face o astfel de minune ca pacatul, care e despartire si moarte, sa devina – paradoxal – viata si apropiere, unire intre oameni. Adevarata libertate Casatorit sau calugar, in toate starile lucrul esential este sa fim impreuna cu Dumnezeu: viata sa ne fie in armonie cu Dumnezeu. As recomanda tuturor linia aceasta; adica sa cerem lui Dumnezeu ca El sa arate fiecaruia dintre noi cuvantul calauzitor. Chiar si in lupta cu pacatul trebuie sa-I cerem lui Dumnezeu: Doamne, ce este pacat in asta si ce nu este? Arata-mi adevarul! Si atunci, putin cate putin (ca trebuie rabdare multa si trebuie sa-I dam timp lui Dumnezeu sa lucreze cu inima noastra inceata), Dumnezeu ne va elibera. Si starea ultima a omului va fi o asa eliberare, cum pacatosii nici nu-si pot imagina. Fiindca este eliberare in duh si in adevar, in timp ce pacatul este minciuna! Incercam sa ajungem la o stare potrivit careia, in toate circumstantele, din toata inima, din tot sufletul nostru, iubim ce iubeste Dumnezeu si uram ce uraste Dumnezeu. Si asta este libertatea adevarata. M-as intreba ca psalmistul: Ce voi rasplati Domnului pentru toate cate mi-a dat mie? Si raspund tot cu cuvintele lui: Paharul mantuirii voi lua si numele Domnului voi chema. Rasplatirea noastra este sa luam de la Domnul si sa chemam pe Domnul: Si in duhul rugaciunii, in Ortodoxie, in duhul primit de la paharul Impartasaniei, se petrece minunea pe care de multe ori o credem imposibila, anume regenerarea omului. Ioan BUTIURCA