Viata in Hristos, cuvinte de folos (XXVIII)

“Eu am venit sa arunc un foc pe Pamant. Si ce vreau decat sa fie aprins chiar acum!” (Evanghelia dupa Luca - 12, 49) “A crede ca Dumnezeu exista este un lucru, a-L cunoaste pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuam seria incursiunilor in profunzimea vietii si invataturii crestine autentice. Pentru cei care se intreaba cum poate fi urmata calea adevarului, experienta duhovniceasca a stalpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept calauza, intr-o vreme in care credinta multora s-a racit sau s-a ratacit. Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este parintele Rafail Noica, format la scoala duhovniceasca a lui Siluan Athonitul si Sofronie Saharov. Parintele Rafail, fiul filosofului roman Constantin Noica, s-a nascut in anul 1942. La varsta de 13 ani a plecat impreuna cu mama sa, englezoaica, in Anglia cu scopul primirii unei educatii mai alese. Cautarile spirituale il poarta pe la anglicani, penticostali, congregationalisti, Armata Salvarii, baptisti. Revenirea la Ortodoxie s-a intamplat in anul 1961, iar in anul 1965 parintele Rafail este tuns in monahism la manastirea Essex de catre parintele Sofronie Saharov, caruia ii devine ucenic. Se intoarce in Romania in 1993 dupa 38 de ani, stabilindu-se intr-o sihastrie din Muntii Apuseni. In conferintele pe care le sustine ocazional, Parintele Noica explica cu mult har de ce socoteste Ortodoxia “drept singurul adevar al istoriei”. Ce este pacatul? Va spun din amaraciunea experientei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenta de frumusete de viata, de placere, de adancime, de intelepciune: minciuna! Se poate evita calea asta a pacatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugaciune. Rugaciunea este cuvant; cuvantul este energia prin care Dumnezeu a facut lucrurile, cerurile si pamantul. Cuvantul este taina mare si Parintele nostru Sofronie spunea ca are radacini metafizice. In sens adanc cuvantul nu este doar informatie, ci comuniune. Cum putem sa repetam aceeasi liturghie (unii preoti zilnic) si sa nu ne plictisim, cum ne acuza unii ca este ca si cum am vedea aceeasi piesa de teatru in fiecare zi? Fiindca Liturghia e cuvant viu, nu spectacol. Si cuvantul innoieste si se innoieste in om. Este cuvant viu fiindca este energie dumnezeiasca. Chiar la nivelul omului exista energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, in lucrul cel mai obisnuit al lumii noastre cand doi indragostiti isi spun: Te iubesc!, ar putea unul sa raspunda: Stiu, ca mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja. Aceasta nu este informatie, este comuniune. Le place sa auda cuvantul asta. Se innoiesc prin el in prietenia, in apropierea lor. Cuvantul insa creste mult mai mult in rugaciune, cand ne adresam Domnului cu Tu. Greutatea cuvantului Biserica este cultura fara egal in istorie si ne-a dat cuvinte de comuniune cu Insusi Cel fara de inceput Care, smerit, se pogoara la mintea noastra, ca sa inalte mintea noastra la mintea Lui cea fara de inceput. Rugaciunea este cuvantul de comuniune la care trebuie sa fim cu mare atentie. Sa luam aminte – cum se spune la Liturghie – Intelepciune! Este cuvant pe care nu trebuie sa-l pierdem. Cand suntem in Biserica la slujbe, sau cand citim rugaciunile de dimineata, de seara ori inainte sau dupa Impartasanie, trebuie sa fim atenti sa nu devina o formalitate. Caci fiecare cuvant e un margaritar de mult pret, cum pamantul si cerul nu au. Tot ce este in Biserica, precum si cuvantul lui Dumnezeu, cuvantul lui Hristos ne cheama din aceasta lume la vesnicia lui Dumnezeu. Mult se sminteste omul in Apus, mai ales in Apus, cred, fiindca nu-si da seama. Incearca sa faca in Biserica un om mai bun, incearca sa faca o societate mai dreapta, dar se uita prea mult ca, in definitiv Biserica n-are esential in vedere decat ceea ce urmeaza de la moarte incolo. Fiindca moartea nu exista si omul nu poate muri. Sensul ascezei Primirea Duhului Sfant, rugaciunea si tot ce ne-a dat Biserica si experienta Bisericii, experienta celor ce au trait, a Parintilor nostri, este comoara tacerii, a saraciei in lumea asta, comoara muririi as zice, lumii asteia, putin cate putin. Nu numai ca murim putin cate putin prin batranete si epuizare, dar invatam sa ne omoram lumii asteia. Nu este vorba de moarte in sine, ci de castigarea vietii celeilalte. Numai in viata aceasta putem castiga viata cealalta. De aceea Biserica condamna sinuciderea. Totusi, viata aceasta, mai ales de la caderea lui Adam, are si un rol ambiguu in sensul ca ne face si un obstacol, ne pune un zid de netrecut intre noi si viata vesnica. De aceea asceza Bisericii este a ne dezvata putin cate putin de lumea asta, in masura in care, dezvatandu-ne de ea, o invatam pe cealalta. Departandu-ne de lumea aceasta intram in trairi tainice, trairi ale inimii, care sunt ale lumii celeilalte. Acestea nu sunt momente psihologice; le traim in inima, le traim ca induiosare, ca smerenie, ca tot felul de sentimente pe care le putem confunda cu psihologia, dar ele sunt de fapt trairi duhovnicesti, care ne introduc in viata Sfintei Treimi. Glasul Duhului In zilele noastre tulburate este foarte greu sa te lepezi de lumea in care traiesti, pentru ca toata cultura tacerii, a isihiei, in care incercam sa auzim cuvantul lui Dumnezeu in taina sufletelor noastre, este cuvant fara cuvinte, fara glas; Duhul glasuieste fara glas in inima omului. Nu mai putem auzi insa din cauza zapacelii vietii noastre, caci totul trebuie sa se faca in graba, toate trebuie sa se termine inainte ca sa inceapa s.a.m.d. Si totusi Parintele Sofronie spune ca nu exista conditii si nu pot exista conditii in care cuvantul lui Dumnezeu sa nu fie valabil si , as zice, in stare sa mantuiasca. Nu exista si nu pot exista conditii care sa impiedice mantuirea, trairea cuvantului lui Dumnezeu. Si aici as vrea sa spun doua lucruri. Daca putem sa randuim in asa fel viata noastra incat sa dam mai mult timp pentru rugaciune, mai mult efort, sigur ca da. Dar nu stiu cum sa o spun, fiindca fiecare aveti viata diferita pe care nu o cunosc. Nu o cunosc fiindca noi, in Apus, traim mai rau decat aici. Apusul va navali si aici si tare ma tem ca o sa vedeti si aici cum este acolo. Viata ca vartej Apusul nu mai simte nimic. Timpul trece si tinerii se intreaba: Unde merge timpul asta? De ce merge asa de repede? Si ma gandesc ca acestea sunt zilele despre care Hristos spunea ca vor fi scurtate. In greceste, acest cuvant, scurtate s-ar traduce de fapt cu piticit. Zilele s-au facut pitic, dar daca se poate darui mai mult efort, ne putem lepada de cateva elemente ale vietii noastre, amintindu-ne de cuvantul inmormantarii care spune ca toate sunt desertaciune, care nu raman dupa moarte. Or, daca ne intrebam: Ce ramane dupa moarte?, raspundem: Eu si ceea ce sunt. Daca si eu am devenit dragoste, tot restul sunt pregatiri care raman in lumea aceasta. Dar in masura in care nu putem sa dam destul timp rugaciunii, destul efort, exista alte posibilitati. Ioan BUTIURCA