Viata in Hristos, cuvinte de folos (XXV)

“Eu am venit sa arunc un foc pe Pamant. Si ce vreau decat sa fie aprins chiar acum!” (Evanghelia dupa Luca - 12, 49) “A crede ca Dumnezeu exista este un lucru, a-L cunoaste pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuam seria incursiunilor in profunzimea vietii si invataturii crestine autentice. Pentru cei care se intreaba cum poate fi urmata calea adevarului, experienta duhovniceasca a stalpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept calauza, intr-o vreme in care credinta multora s-a racit sau s-a ratacit. Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este parintele Rafail Noica, format la scoala duhovniceasca a lui Siluan Athonitul si Sofronie Saharov. Parintele Rafail, fiul filosofului roman Constantin Noica, s-a nascut in anul 1942. La varsta de 13 ani a plecat impreuna cu mama sa, englezoaica, in Anglia cu scopul primirii unei educatii mai alese. Cautarile spirituale il poarta pe la anglicani, penticostali, congregationalisti, Armata Salvarii, baptisti. Revenirea la Ortodoxie s-a intamplat in anul 1961, iar in anul 1965 parintele Rafail este tuns in monahism la manastirea Essex de catre parintele Sofronie Saharov, caruia ii devine ucenic. Se intoarce in Romania in 1993 dupa 38 de ani, stabilindu-se intr-o sihastrie din Muntii Apuseni. In conferintele pe care le sustine ocazional, Parintele Noica explica cu mult har de ce socoteste Ortodoxia “drept singurul adevar al istoriei”. Seductia ortodoxiei Pentru intarirea in Biserica ortodoxa, as aminti cuvantul unui teolog rus care spune ca Biserica Ortodoxa nu atat convinge, cat seduce, adica atrage inima si sufletul omului intreg. Si calea este trairea. Cand se descopera in duh si in adevar, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea ortodoxiei, pe care am vazut-o de mai multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, nici unul scalciat sau deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cate ceva, cu intentii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la Mantuire. Deci, una din trasaturile Ortodoxiei este aceasta seductie, este convingerea omului intreg. Mai intai sunt atrase inima si sufletul si in cele din urma si mintea. Ca in duhovnicie mintea se converteste cel mai incet. Sa nu va smintiti de lucrul acesta. Cauta omul de multe ori o dovada logica, ori logica seamana cu niste rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii ca logic nu exista minunea. Dar, daca ai experienta existentiala a minunii, logica ti se transforma sau ti se modifica, iti creste si atunci include si minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, sa zicem, informatica, ci pe raftul acela unde se afla credinta. Si logica se dezvolta si se mareste. Camera si rafturile se adauga – nu-i asa? – dupa cum vine experienta. Deci, intai experienta, iar ratiunea si logica vin dupa aceea si explica, dar in viata explica de mute ori tarziu. De multe ori aveti trairi neintelese ani si zeci de ani de zile si, dupa zeci de ani de zile, vine si o explicatie logica. Puterea mantuirii Chiar daca, aparent, lucrarea lui Dumnezeu in Ortodoxie este mica, in realitate ea este o lucrare mare, numai ca omul nu o vede. Avem crampeie din maretia acestei lucrari tainice a lui Dumnezeu, crampeie din care o sa numesc cateva la care ma gandesc acum. O traditie a calugarilor de la Muntele Athos spune ca, daca un suflet se mantuieste dupa moarte si ajunge la viata, pana la 12 generatii de stramosi se impartasesc din aceasta biruinta, a zice, a vietii, primesc ca un soc de viata si , daca ei insisi nu sunt mantuiti, se pot mantui prin acel suflet care a gasit mantuirea. Parintele Sofronie explica si in felul acesta cel care a gasit mantuirea, cel care s-a pacatuit, a gasit viata. Daca eu, orisicare eu, gasesc viata, in mine s-au pocait, in mine s-au spalat toate pacatele pe care le-am mostenit. Vechiul Testament vorbeste de pacatele care se rasfrang pana la a treia generatie numai. Dar iata ca acesti calugari de la Athos invata ca pana la 12 generatii de stramosii gasesc viata desi pacatul are energii numai pana la a treia si a patra generatie. Lucrarea lui Dumnezeu Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decat se vede. Si cred ca noi putem sa ne incredintam Domnului, sa stie El ce face, chiar cand nu vedem noi, chiar cand in ochii nostri nu are aerul ca stie ce face. Domnul de multe ori nu ne intreaba pe noi, insa stie El mai bine. Si cred ca, daca noi ne traim smerit viata noastra in sensul adevarat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisa iubirii si iubirea este porunca cea dintai a Domnului. Deci, traind in iubire, traind in intelegerea aproapelui, intelegandu-l si in pacatul lui (fiindca si eu sunt pacatos si nu trebuie sa judec), implinind poruncile lui Dumnezeu, se face in fiecare dintre noi o lucrare a carei maretie nici nu ne dam seama. Ne da Dumnezeu crampeie de vederi dintr-astea, ca sa ne incurajeze. Dar, precum in viata asta nu putem sa vedem toata maretia lui Dumnezeu, ne multumim cu aceste crampeie, prin care intemeiem si mai mult nadejdea noastra in Dumnezeu si incredintarea ca se va dospi aluatul intregii omeniri. Fiindca si Domnul, cand vorbeste despre sfarsitul lumii spune: Luati seama… sa nu va speriati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu este sfarsitul. Si se va propovadui aceasta Evanghelie a Imparatiei in toata lumea, spre marturie la toate neamurile; si atunci va veni sfarsitul. Deci si noi sa nu ne smintim de lucrurile care vin, ca toate lucrurile sunt nevazute in mainile lui Dumnezeu. Si Dumnezeu Isi face lucrul Lui in istorie si puterea Lui e infricosatoare de gingasa, fiindca puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violenta. Cand Domnul isi va indeplini lucrarea Lui pentru mantuirea omului, atunci va veni sfarsitul. Atunci va pune capat istoriei, odata cu tragedia aceea fara de asemanare, care va fi la sfarsitul veacurilor. Sensul ispitei Am vazut de multe ori in viata cum Dumnezeu ne lasa sa fim ispititi, sa ne muncim cu tot felul de lucruri dar, in aceste ispite, nu trebuie sa ne pierdem cumpatul, sa deznadajduim, fiindca nu numai eu sufar de pacat, nu este numai suferinta mea, pe care cateodata nu pot sa o mai duc, ci este suferinta lumii intregi. Si eu, poticnindu-ma de pacatul meu, fie ca l-am biruit, fie ca am cazut in el, trecand prin multe suferinte si nedreptati, devin in stare sa inteleg pe aproapele. Si asa incepe sa se inchege cea de a doua porunca a Domnului: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. Aproapele tau, fie bun, fie rau, fie pacatos sau sfant, oricum ar fi el, este un alt eu insumi; tu esti un eu, tu ma cunosti pana la urma. Si eu te cunosc, esential; nu e nevoie sa ne intalnim ca sa ne cunoastem. Odata, cand am fost la Muntele Athos, acum multi ani, am fost entuziasmat de caldura cu care am fost primiti de calugari. Ce primitori erau! Ce intelegatori! Si i-am spus unui calugar: Oriunde as intra aici, in manastire si schituri, pe oricine as vedea, parca l-am cunoscut din copilarie. Ce mi-a raspuns calugarul? Zice: Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem. Si am inteles ca este adevarat cuvantul lui. Esential ne cunoastem, mai ales cei care traim cu rugaciunea. Ioan BUTIURCA