Viata in Hristos, cuvinte de folos (XXIII)

“Eu am venit sa arunc un foc pe Pamant. Si ce vreau decat sa fie aprins chiar acum!” (Evanghelia dupa Luca - 12, 49) “A crede ca Dumnezeu exista este un lucru, a-L cunoaste pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuam seria incursiunilor in profunzimea vietii si invataturii crestine autentice. Pentru cei care se intreaba cum poate fi urmata calea adevarului, experienta duhovniceasca a stalpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept calauza, intr-o vreme in care credinta multora s-a racit sau s-a ratacit. Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este parintele Rafail Noica, format la scoala duhovniceasca a lui Siluan Athonitul si Sofronie Saharov. Parintele Rafail, fiul filosofului roman Constantin Noica, s-a nascut in anul 1942. La varsta de 13 ani a plecat impreuna cu mama sa, englezoaica, in Anglia, cu scopul primirii unei educatii mai alese. Cautarile spirituale il poarta pe la anglicani, penticostali, congregationalisti, Armata Salvarii, baptisti. Revenirea la Ortodoxie s-a intamplat in anul 1961, iar in anul 1965 parintele Rafail este tuns in monahism la manastirea Essex de catre parintele Sofronie Saharov, caruia ii devine ucenic. Se intoarce in Romania in 1993 dupa 38 de ani, stabilindu-se intr-o sihastrie din Muntii Apuseni. In conferintele pe care le sustine ocazional, Parintele Noica explica cu mult har de ce socoteste Ortodoxia “drept singurul adevar al istoriei”. Ortodoxia, firea omului “Biserica Ortodoxa nu este o Biserica intre altele, ci este, pur si simplu, firea in care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenta Ortodoxiei este firea omului. Si a luat in istorie nume de dreapta slavire, nume foarte frumos si foarte sugestiv, adica nume care tradeaza, daca vreti, ceea ce au cautat Parintii cei adevarati, care n-au cautat nici slava lumeasca, nici filosofie mai adevarata, ci au cautat un singur lucru: sa ramana in dreapta slavire, descoperita de Insusi Dumnezeu; au incercat sa pastreze nestricata viziunea acestei firi omenesti”. Prin cadere, omul a iesit din aceasta fire, a cazut din firea lui si a trebuit ca Insusi Dumnezeu sa vina in istoria omului, sa-Si suflece mainile si sa spuna: Uite, omule, vin Eu sa fiu om, caci tu n-ai aflat, n-ai stiut cine esti. Dumnezeu a venit in istorie sa fie El om, a trait toate nefericirile noastre si toate rezultatele caderii noastre, a trebuit sa traiasca si moartea noastra, sa treaca si prin iad si acolo Dumnezeu a dat o singura lovitura. Pana acolo Dumnezeu a fost bland ca un miel, dar acolo Mielul a distrus portile iadului si, cum cantam la Inviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a savarsit un lucru pe care primul Adam n-a stiut si n-a putut sa-l savarseasca, din cauza caderii. Dar prin Inviere, Inaltare si sedere de-a dreapta Tatalui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit sa-l faca macar un om si, deci, in Hristos, omul s-a desavarsit si s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament. Viata adevarata Cautam ce nesat viata adevarata, in toate directiile vietii noastre, prin cultura, prin calatoriile noastre duhovnicesti, ba chiar si in pacat. Si in pacat omul, pana la urma, isi cauta menirea lui cea adevarata. Dar pacatul nu este adevar si de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca porunca, noi numim pacat, nu in sens moral sau etic, ci in sens ontologic, al firii. Chiar daca noi nu intelegem deplin poruncile, avem incredere in Dumnezeu, Care ne-a dezvaluit noua ceea ce stie El mai bine ca ne trebuie, fiindca El ne-a facut si El ne dezvaluie, prin cuvintele Sale, care sunt nazuintele noastre si unde gasim hrana ce o cautam cu atata pofta, adica viata vesnica. La putina vreme dupa intoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit si chemarea calugariei, pe care am simtit-o ca fiind raspunsul la intrebarile ce mi le puneam din copilarie si, cu timpul, am inteles ca moartea detine sensul vietii si vad acum ca existenta noastra aici, pe pamant, nu este decat al doilea stagiu al trecerii noastre dintre nefiinta intru ceea ce ne cheama Dumnezeu, fiinta lui Dumnezeu, adica vesnicia. Treptele existentei Primul stagiu a fost viata noastra in pantecele maicii noastre. A fost o gestatie mecanica, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trai in existenta pamanteasca, pe care ne-o da Dumnezeu. In existenta aceasta, se petrece a doua gestatie; am murit ca sa ne nastem aici, am murit pentru viata noastra precedenta, in pantecele maicii, si acum incepe, de cand ni se contureaza personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic in viata noastra, decat daca Il lasam, daca zicem Amin cuvantul Lui, daca avem incredere in El, ne arata ce poate si ce vrea sa faca cu noi si prin acest dialog intre sufletul nostru si Dumnezeu, Parintele ceresc continua creatia omului, de data asta nu fara voia omului. Nimic nu face fara voia noastra (este foarte importanta notiunea aceasta a libertatii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastra si ne invata in viata aceasta ca si ea este o “gestatie” pentru viata ce va sa fie, adica viata vesnica. In pantecele maicii noastre ni se formau madularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce cautau acolo maini si picioare; ce aveam de facut cu nasul, cu ochii si cu gura? Acestea erau insa pentru viata ce avea sa fie dupa aceea. Dezlipirea de lume Multi dintre intelectualii nostri se smintesc si nu cred in rugaciune, nu cred in duhovnicie si pare normal asa; cu intelectul ramas in limitele vietii acesteia, nu se poate vedea o ratiune a lucrurilor duhovnicesti, fiindca ele sunt madularele vietii ce va fi. Spre deosebire insa de starea dinainte de nastere, Dumnezeu nu ne formeaza madularele acestea decat prin voia noastra libera, care voie se exprima prin credinta pe care ne incurajeaza Dumnezeu sa o avem si o cultiva in noi. Zic ca Dumnezeu o cultiva in noi mai mult decat o cultivam noi. Deci, raspunzand prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Ii dam putinta sa continue in noi creatia Sa; Dumnezeu ne invata in viata aceasta sa incepem noi insine sa taiem ombilicul dintre noi si pantecele creatiei acesteia. Si aici incepe, in starea cazuta a omului, durerea si tragismul vietii duhovnicesti, care trebuie vazute in perspectiva vietii vesnice. Si, precum pruncul, in pantecele maicii sale, nu stie nimic, ci lasa firea sa faca ce stie ea cu el, asa si noi, in pantecele vietii acesteia, sa ne incredintam intru totul Domnului. Si chiar sa colaboram, prin rugaciune si prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vietii ce va sa fie. Incepand de la Botez, despre care Sfantul Pavel zice ca este deja o moarte in Hristos – ne pogoram in moarte, in apa botezului, si iesim din ea innoiti intru viata cea noua, in Hristos; prin eforturile ascetice ale vietii noastre, invatam, putin cate putin, sa ne indreptam, sa ne detasam, in masura in care ne este cu putinta, de elementele vietii acesteia si sa gustam ceva din viata cea vesnica, adica al treilea stadiu vom muri pana la urma si trupeste, vom muri definitiv vietii asteia, ca sa ne putem naste definitiv in cea care va sa fie”. Ioan BUTIURCA