Viata in Hristos, cuvinte de folos (XLVI)

“Eu am venit sa arunc un foc pe Pamant. Si ce vreau decat sa fie aprins chiar acum!” (Evanghelia dupa Luca - 12, 49) “Cat asculti de Dumnezeu, atat asculta si Dumnezeu de tine.” Cugetarea Parintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematica pentru crezul de-o viata al unuia dintre cei mai mari traitori contemporani ai ortodoxiei. In nenumaratele indrumari duhovnicesti pe care le-a semanat in calea celor cauta mantuirea, Parintele Arsenie a pus accentul pe constientizarea insemnatatii faptului ca omul este purtator al chipului lui Dumnezeu. Cele 10 cugetari 1. Deosebirea, marea deosebire intre noi si Iisus, e ca Iisus n-avea vina, pe cand noi toti avem vina. Si iarasi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a aparat de ea, n-a stricat nevinovatia Sa, n-a amenintat stapanirea omeneasca ce-L rastignea, ci s-a purtat bland, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L rastigneau, si-L huleau dupa ce L-au rastignit. Noi, dimpotriva, cautam pe toate cararile, cum sa scapam de cruce, cum sa ne strigam nevinovatia, cum sa ne ascundem pacatele si sa strigam in gura mare, ce cruce grea avem de dus. Ne numim crestini, dar ducem crucea taras si am fi buni bucurosi sa scapam de ea. Noi facem de rusine Crucea lui Hristos, dar si Crucea lui Hristos ne face pe noi de rusine. Caci sa fim drepti: noua inca nu ne-a indesat nimeni cununa de spini pe cap, inca nu ne-a batut nimeni piroane in maini si in picioare, si inca nu si-a batut nimeni joc de noi, cum si-a batut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am patimi, trebuie sa rabdam pentru mantuirea noastra, asa cum le-a rabdat Hristos, tot pentru a noastra mantuire. Nu este o alta cale de mantuire, de ispasire a pacatelor, decat calea Crucii. Daca ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi aratat-o pe aceea. 2. In crestinism omul e ridicat pana la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar aceasta colaborare e destinul. Talantii - talentele, sunt inzestrarile acestei colaborari ale lui Dumnezeu cu omul. Lucrand in sensul inzestrarilor, lucrezi in sensul destinului. Omul e nelinistit, cata vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el. Viata nu e un scop in sine; e numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e in cadrul unui destin. Multi se tem de cuvantul destin, ca nu cumva sa insemneze predestin, prin urmare sa se trezeasca intr-o doctrina fara libertatea vointei, deci fara conceptul specific al responsabilitatii ultime. Cum sa nu raspunzi de ce ti-a dat Dumnezeu? Si cum sa nu raspunzi, daca n-ai facut ce ti s-a dat sa faci? 3. Blandetea si smerenia inimii, pe care ni le imbie Iisus, nu le avem odihna decat prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus isi rasfrange blandetea si smerenia Sa prin noi si asa se face liniste, altfel nu se face. Linistea, odihna, nu ti-o da decat dorul de a imbratisa destinul Sau, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poti fi bland si smerit cu inima, pana nu iesi din tine si te muti in Iisus. In tine esti trufas si tulburat, in Iisus esti bland si smerit si odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastra, de aceea El se imbie mereu tuturor necajitilor si vamesilor lumii, sa le fie dulama, sa le fie inima, sa le fie ideal in viata. 4. Un om locuit de Dumnezeu e stramutat in alte evidente ale existentei. Prezenta lui provoaca lumea si-o antreneaza intr-un conflict de limita. Lumea nu mai are ce-i face, decat sa omoare marturisitorii, amagindu-se, ca prin aceasta a scapat de realitatea ce-i contrazicea si-i mustra linistea. 5. In toata lumea nu gasesti un lucru mai usor de facut decat pacatele si iarasi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i acela pacatul?, cand petrece in el. De aceea pacatuim cu usurinta, dar ne pocaim anevoie! Alta privinta care te impiedica de la spovedit e ca judeci preotii, esti nemultumit de preot, iar de care ai fi multumit, ti-e frica. La unul nu te lasa pacatele lui, la altul nu te lasa sa mergi pacatele tale. 6. Sunteti nemultumiti de preoti, dar care ce ati facut pentru preoti, ca sa fiti mai multumiti? Ati cerut de la Dumnezeu un copil macar pe care sa-l inchinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti ca vina o poarta numai ei, preotii ? Si sunt fiii vostri. Cum i-ati nascut, asa-i aveti. Ce le bagati de vina? Tot poporul e raspunzator ca nu are slujitori mai stravezii spre Dumnezeu. Poporul isi are in toate privintele povatuitorii pe care ii merita! Nu mai stati cu ganduri ucigase impotriva copiilor, ca nu stiti in calea carui dar de la Dumnezeu te-ai gasit impotriva, si ai sa dai seama, ci nasteti copii cu gandul sa fie slujitorii lui Dumnezeu intre oameni. “ 7. Nu stiu pe lume o biruinta mai mare, ca aceea de a te lepada de tine si a ajunge liber: e trairea libertatii spiritului. Adevarul va face liberi. Deci, intelegem ca fara aceasta vama a fapturii noastre vechi, stateam in minciuna, incoltiti de iluzii si striviti sub rotile necesitatii fara iesire. De aici ne scoate Iisus. Cand se intampla aceasta? Cand il cunoastem pe Iisus ca inima a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Il putem cunoaste numai in iubirea si bucuria pe care o simtim cand renuntam la eul nostru si ne aflam fata catre fata cu Dansul. Noi fagaduim sa-L urmam pe Iisus in marea calatorie interioara a intoarcerii la Tatal, si prin simpla noastra hotarare Providenta divina realizeaza treptat aceasta dorinta a noastra. Asa dam de primul examen de admitere, examenul crucii. Pana aici noi eram o suma de dorinte si aranjamente pamantesti, care intunecau chipul lui Dumnezeu din viata noastra. Deci Crucea e la acest loc al hotararii, linia inaintea dorintelor noastre omenesti, peste care coboara Dumnezeu o dunga de-a curmezisul. Providenta, urmarind interesul nostru vesnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toata aceasta corectura o simtim ca o experienta de cruce, trebuie sa treaca putina vreme de reculegere ca sa pricepem ca asa cum s-a intamplat a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi in ingustimea noastra. Suferinta aceasta care ne simplifica treptat viata, care pune conditia crucii in fata, e simbolul nesfarsitei posibilitati de desavarsire. 8. Ranile invidiei sunt adanci si ascunse si ele nu sufera vindecare, ca unele ce s-au inchis in durerea lor oarba, in ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sa scape si sa ocoleasca pe invidios, dar invidiosul nu poate scapa de sine insusi. Tu, invidiosule, dusmanul tau e cu tine, vrajmasul ti-e continuu in inima, primejdia e inchisa in adancul tau : esti legat cu un lant neindurat, esti prizonierul invidiei si nici o mangaiere nu-ti vine in ajutor. A prigoni pe un binecuvantat de Dumnezeu si a uri pe cel fericit, iata o nenorocire fara leac. 9. Durerea nu e obiect sanatos de meditatie. De durere trebuie sa scapi, sa o depasesti, sa fi deasupra ei. Dar trebuie sa vina cineva sa te scoata din cercul tau chinuitor de ingust. Caci durerea ta te ia in vartejul ei si te inchide dinspre toata lumea si dinspre orice lume. E parca o prelungire a iadului dupa tine. Cu cat orizontul tau e mai ingust si mai ingust de durerea ta, cu atat nelinistea e mai mare - si poate sa fie mai mare ca la toata lumea. 10. A facut Iisus minuni si oamenii cred ca cele mai mari sunt cele care privesc sanatatea trupului. Dar marea minune a Invierii din morti, e ceea ce marturisim cand zicem: Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie. Abia atunci va scapa firea omului de slabanogie. Pana atunci are putinta de a scapa de pacate. Si aceasta e mai mare minune decat a tamadui un stomac, o mana uscata sau un ochi. Sunt lucruri grele si acestea, dar n-au nimic religios in ele, le fac si medicii. Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni. In definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia vietii o pot avea si oamenii cu trup neputincios. Ioan BUTIURCA